Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Lecturi la zi:
O ficţiune genetică de Marius Chivu


Fără îndoială că 2004 a fost anul debuturilor în proză. Faptul că o editură mare şi prestigioasă precum Polirom a mizat foarte mult pe tineri oferindu-le o colecţie întreagă pare să fi mobilizat şi alte edituri să rişte mai mult cu tinerii. Paralela 45 are de câţiva ani o colecţie de debut - aici au apărut Sorin Stoica şi Cecilia Ştefănescu, de pildă -, dar în ultimii doi ani titlurile apărute în această colecţie au fost ca şi inexistente. La Gaudeamus, Târgul de carte abia încheiat, numărul debuturilor a fost consistent şi nu numai în proză, dar şi în poezie şi eseu critic. Rămâne de văzut dacă editura are forţa promoţională de a-i şi impune.

Unul dintre debuturile în proză este Bogdan Brătescu cu romanul Triumful. Aşa cum rău ne-a obişnuit, chit că e vorba de un debutant, Editura Paralela 45 nu ne oferă nici de data aceasta o minimă fişă biografică a autorului. Despre Bogdan Brătescu ştiu doar că a fost jurnalist la BBC şi că nu este tocmai tânăr, oricum experienţa sa într-ale scrisului este mai solidă decât a unui debutant obişnuit. Romanul său este o ficţiune ştiinţifică, mai exact, genetică, iar subiectul nu este deloc la mâna oricui. Voi rezuma în câteva fraze povestea pentru a înţelege despre ce e vorba în carte.

Robert Martin este un tânăr american al zilelor noastre, teribilist şi libertin într-o oarecare măsură, aflat la vârsta adolescenţei când echilibrul psihic şi emoţional este fragil şi care are o mare obsesie: moartea şi absurditatea ei. "Nu mă puteam consola în nici un caz cu statutul de vieţuitoare neputincioasă şi muribundă. Pur şi simplu nu puteam accepta că totul trebuia să se termine. Nu eram în stare să mor." Acesta este şi impulsul de a căuta o religie, o soluţie spirituală care să-l pună la adăpost şi să-i ofere un răspuns liniştitor. Dumnezeu nu e pentru el creatorul total care să-l satisfacă ("Adevărul e că toate religiile se chinuiau să-l absolve de absurdităţile acestei lumi, pentru a-i menţine statutul de Dumnezeu.") şi, prin prietenul săi Vitaj, va fi atras temporar de yoga şi se va înscrie la cursuri de studii orientale. Chripo, un alt bun prieten, student la medicină, îi va atrage însă atenţia asupra imunologiei, văzută ca o ştiinţă a viitorului. Robert Martin se înscrie el însuşi la medicină, ratează şi o căsnicie şi îşi dedică practic întreaga viaţă ştiinţei visând la o realizare incredibilă, aceea de a transforma omul într-o specie eternă chiar dacă alcătuită din particule perisabile: "Nemurirea nu însemna, în fond, decât o imunizare perfectă: dezvoltarea unui grup de celule de apărare capabile să distrugă deopotrivă excesul de combustibili proprii, oxigenul şi apa, ca şi orice virus sau corp străin infiltrat în organism, acţionând ca un scut de protecţie impenetrabil al organismului". Obsesia lui funciară este acum reformulată în termenii evolutivi ai ştiinţei: "Nimic nu mă putea convinge că nişte fiinţe atât de ciudate, care mai aveau atât de puţin în comun cu orice altă fiinţă, ar fi continuat să împărtăşească la nesfârşit o soartă comună cu cea a maimuţelor sau a gândacilor." Fiind o confesiune, naraţiunea face un salt temporar uriaş şi astfel ajungem într-un viitor destul de apropiat, cca. 2050. Căutând remediul genetic împotriva morţii celulare a organismului uman prin perfecţionare celulelor de a se reproduce încontinuu, Robert Martin descoperă, ca efect secundar al experienţelor sale de laborator, antibioticul împotriva virusului HIV. Obsesia lui nu va fi însă vindecată de gloria obţinerii Nobel-ului pentru medicină şi înţelegem că opera sa ştiinţifică nu a fost decât travaliul generat şi susţinut de un mare egoism. Ce contează salvarea vieţii atâtor oameni de vreme ce el tot va muri? Robert Martin nu-l va descoperi pe Dumnezeu şi nu se va împăca cu ideea umilinţei de a fi muritor. Ceea ce pare un triumf al umanităţii este pentru el, ca individ, un eşec total.

Romanul are o bătaie mai lungă. Fantazând pe marginea unor chestiuni atât de importante pentru viitorul omenirii de după descoperirea nemuririi organismului uman, un capitol întreg (Celebritate) capătă înfăţişarea unei utopii genetice. Posibilitatea de a îmbunătăţi celulele umane imune pentru ca acestea să se reproducă la infinit evitând astfel îmbătrânirea este prilej pentru reconsiderarea întregii condiţii umane, a relaţiei omului cu lumea şi mai ales cu divinitatea: "În definitiv, nemurirea trupească a oamenilor însemna şi nemurirea sufletelor. Toate religiile au pretins să fie validate cu atât mai mult cu cât susţinuseră aceasta ipoteză, în ciuda oricăror evidenţe, vreme de câteva secole. Chiar dacă nu intuiseră posibilitatea nemuririi omului întreg, teoria lor fusese confirmată. Nimeni nu mai putea să dispară pentru totdeauna, dar nemuritorii au fost avertizaţi că, începând din Ziua Judecăţii fiecare va trăi pe vecie după cum a binemeritat pe acest pământ efemer." Dar adevărata, tragica problemă pe care o ridică acest scenariu - dar şi evoluţia experimentală a clonării din zilele noastre - apare într-o discuţie pe care Robert Martin o are cu Val, discipolul său, care susţine că "adevărul în ştiinţă trebuie să fie călăuzitor numai până când se ajunge la Dumnezeu. Dacă se va dovedi experimental că Dumnezeu nu există, decoperitorul va trebui să fie ucis, iar rezultatul trecut sub tăcere. Altminteri omenirea nu va supravieţui." Din păcare, Bogdan Brătescu nu insistă şi acesta rămâne un gând obsesiv transferat cititorului care va stărui asupra lui cu mult după ce lectura se va fi încheiat.

Deşi romanul stârneşte curiozitatea, se citeşte cu interes şi cu multă nerăbdare pentru epilogul său măreţ, textul în sine avansează cam greoi din cauza faptului că Bogdan Brătescu urmăreşte cu prea multă fidelitate aspectele ştiinţifice ale acestei cvasiutopii genetice, mergând până la indicarea unor surse bibliografice reale. Problematizarea existenţialistă lasă locul unui tehnicism pentru mulţi aproape SF. În plus, desfăşurarea epică e prea liniară şi acest lucru se vede bine şi din structura cărţii, din titlurile capitolelor şi organizarea lor în cele trei cicluri (Căutarea, Soluţia, Discursul), când s-ar fi cerut o dezvoltare mai ramificată şi mai complicată factologic. Rememorarea rămâne doar o convenţie a speculaţiei ştiinţifice. Dacă vreţi, Bogdan Brătescu e "furat" de subiect, este prizonierul lui, documentarea minuţioasă asupra imunologiei se vede că l-a captivat serios. Naraţiunea s-a transformat prea mult într-o demonstraţie de logică ştiinţifică, fie şi în termenii absolut permisibili ai ficţiunii, şi a rămas prea puţin un joc, un pretext narativ prin excelenţă. Cu puţină detaşare şi o invenţie anecdotică mai bogată, romanul lui Bogdan Brătescu ar fi oferit o lectură, în primul rând, mai lejeră şi, poate, chiar mai captivantă narativ. Povestea de dragoste cu Christina merita o pondere mai mare în roman.

Altfel, Bogdan Brătescu scrie bine şi natural, romanul are şi umor, deşi nu pe cât ar fi în stare autorul, şi, chiar dacă am formulat obiecţiile de mai sus, imaginaţia speculativă şi predispoziţia pentru documentare rămâne un mare atu pe care îl avea întotdeauna în faţa majorităţii prozatorilor de azi.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara