Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Cronica Dramatică:
O incursiune în infern de Marina Constantinescu


Alexander Hausvater s-a impus în lumea teatrală din România imediat după '90 cu spectacolul ...au pus cătuşe florilor realizat cu trupa teatrului "Odeon". Montarea a atras atenţia nu doar printr-un tip de limbaj cu totul nou, prin ceea ce am numi modernitate, ci prin disponibilitatea trupei la un tip de experienţă şocantă pentru mulţi spectatori şi poate solicitantă ca mentalitate şi prejudecată pentru actori: prezenţa şi folosirea nudului pe scenă. Ascensiunea Teatrului "Odeon" declanşată de Mincinosul lui Vlad Mugur a continuat, fără îndoială, cu acest moment Hausvater. "Trezirea" spectatorului pentru a fi implicat direct în atmosferă şi a fi participant serios la situaţiile demersului scenic a fost una din mizele montării. Publicul convieţuia cu actorii pe spaţiul scenei, era "violentat" pe un culoar "iniţiatic" înaintea pătrunderii în miezul acţiunii. Totul s-a bazat pe provocare, o provocare bine gîndită şi calculată de regizor, de Alexandru Dabija, directorul teatrului, de actorii fermecaţi de noua propunere. De-a lungul timpului, Hausvater şi Odeonul au mai lucrat împreună La ţigănci şi Pericle. Pe urmă, regizorul canadian s-a ataşat de Teatrul Naţional din Iaşi, care marchează o altă etapă importantă a creaţiei sale. Mă gîndesc în primul rînd la Teibele şi demonul ei după Isaac Bashevis-Singer, o demonstraţie teatrală convingătoare şi cu cîteva momente fascinante, care o urmează valoric pe cea cu ...au pus cătuşe florilor.
Alexander Hausvater lucrează la Iaşi, la Ploieşti şi, mai nou, la Rîmnicu-Vîlcea. Am urmărit această incursiune şi cred că regizorul se află nu atît în căutarea unui loc nou, nu de asta are neapărat nevoie, ci în descoperirea unor alte modalităţi de expresie care să revele universul său interior, un univers pe care poţi să-l descoperi sau măcar să-l intuieşti, mai mult sau mai puţin, în fiecare spectacol al său. Sigur că semnele unui regizor, amprenta, stilul, poate obsesiile, îl fac recognoscibil, îl identifică, îl personalizează. Atunci însă cînd devin forme în sine, lipsite de consistenţa fondului, apele se tulbură. Asta mi s-a părut văzînd în special ultimul spectacol Magister Machiavelli - în traducerea şi adaptarea dramaturgului Horia Gârbea - o coproducţie a Teatrului Municipal "Ariel" din Rîmnicu-Vîlcea şi Teatrul "Odeon" din Bucureşti. Am senzaţia că în mare parte neajunsurile vin din textul care combină piesa Mătrăguna cu fragmente din tratatul Princepele, două opere ale lui Machiavelli cu tonuri şi discursuri foarte diferite. În plan explicativ filosofic, citind şi notiţele lui Horia Gârbea din caietul program, pot depista scopul scenariului şi miza dorită a spectacolului. Cu unele eforturi şi cu bunăvoinţa pe care orice demers artistic o merită mai ales atunci cînd mesajul teatral este vag. Ce se întîmplă în Magister Machiavelli mi s-a părut ambiguu, sofisticat şi preţios inutil, zgomotos (şi nu mă refer la intensitatea sunetelor). Îmbinarea pasajelor din Mătrăguna cu cele din Princepele, adică a ficţiunii cu non-ficţiunea, a unei comedii frumoase şi inteligent scrisă cu un tratat despre putere şi politică este, cel puţin aşa cum arată pe scenă, de-a dreptul forţată. O atmosferă sumbră le cuprinde pe amîndouă, întunecînd întrucîtva miezul fiecăreia. Rîsul dispare complet, iar locul îi este luat de o experienţă desfăşurată într-un ipotetic infern. Acolo însă pedeapsa este chiar munca sisifică de a lua mereu orice acţiune de la capăt şi de a nu ajunge cu ea niciunde. Nimic nu are finalitate, concreteţe. În afara unor imagini aproape felliniene însoţite de muzica lui Nicu Alifantis inspirată, parcă, de acelaşi univers, şi a mecanismelor ciudate scoase la iveală în infernul imaginat, n-am priceput spiritul lecţiilor şi oratoriilor machiavellice. Mai grav, mi s-a părut că regizorul n-a avut în vedere, finalmente, performanţa actoricească. Prezenţa unor actori ca Magda Catone sau Ionel Mihăilescu nu este exploatată şi nu conduce spre o altă zonă valorică. Că au fost ei sau alţii, este aproape egal.
Băncile amfiteatrului populat cu personaje înregimentate - auditoriul cursurilor machiavelismului - constituie o idee credibilă scenic, realizată de Cristinel Vlad. Puţin ofertante costumele Vioricăi Petrovici, uneori aproape sărăcăcioase, şi ca idee, dar şi ca materializare a ei.
În rest, beznă multă în acest infern imaginat pentru un personaj de talia lui Niccolo Machiavelli.