Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Lecturi la zi:
O iubire de poveste de Tudorel Urian


De o bucată de vreme când spui Emil Brumaru toată lumea are în cap doar niscaiva dulci porcărioare erotice, dacă nu de-a dreptul promisiunea unor iminente desfătări pornografice. Rafinatul şi foarte senzualul degustător al aromelor din cămară şi bucătărie, neobositul cântăreţ al fructelor, legumelor, borcanelor bine stivuite nu se mai ascunde după cireş. Spune direct, fără ocolişuri ceea ce avea de mult pe suflet. Voyeur învederat stă cu ochii pe femeia hiperbolizată, felliniană, în imaginarul uimit, pervers şi speriat ca al unui puşti de 12 ani, îşi imaginează sexualitatea ei dezlănţuită cu fervoarea adolescentului care a răsfoit prima revistă porno. Perversitatea versurilor bătrânului satyre - referinţă obligatorie pentru poeţii din ultima generaţie, lectură de taină pentru jupânesele mai coapte, prilej de antologice grimase pentru criticii esteţi - stă nu atât în imaginile erotice pe care le expune publicului fără nicio pudoare, cât în stropii (scuzaţi!) de inocenţă care pătează puritatea uneori dezgustătoare a tabloului. Ce i-a adus venerabi­lului scriitorului Emil Brumaru această nouă dar solidă reputaţie de maestru-pornograf? Şi bune, şi rele. Statutul de patriarh al poeţilor tineri, titularul incontestabil al scaunului de onoare la toate festivalurile şi reuniunile literare, vânzări foarte bune (chiar şi cei care în public strâmbă din nas cumpără şi mai trag cu ochiul acasă prin cărţile sale), succes la poete şi cititoare de toate vârstele, dar şi abonamentul de veşnic finalist la premiile literare, pentru că, nu-i aşa, onorabilii specialişti din jurii nu pot să premieze pornografia, chiar dacă sunt convinşi de valoarea autorului în cauză.

Basmul Prinţesei Repede-Repede nu schimbă fundamental datele literaturii lui Emil Brumaru din ultimii ani. Chiar dacă, la prima vedere, distanţa dintre acest volum şi, să zicem, Submarinul erotic, pare de domeniul anilor lumină, în realitate ambele indică acelaşi tip de sensibilitate poetică. Atâta doar că acolo femeia şi sexualitatea erau privite din perspectiva curiozităţii maladive a unui spirit adolescentin, în vreme ce aici erotismul este cel care se insinuează pervers, abia simţit, precum şarpele biblic, în lumea copilăriei. Pentru ca lucrurile să fie clare din perspectiva cititorului, autorii volumului Basmul Prinţesei Repede-Repede, Emil Brumaru şi Veronica D. Niculescu anunţă, chiar pe copertă, că scrierea este "o poveste pentru adulţi." O poveste pentru adulţi avându-l drept co-autor pe Emil Brumaru trimite orizontul de aşteptare al cititorului gard în gard cu Povestea poveştilor lui Ion Creangă. În mod surprinzător, amplasamentul real este în altă parte, mai aproape de cartierul lui Alfred Jarry şi al său rege Ubu. Mă întreb dacă fără această importantă precizare de pe coperta volumului, basmul putea fi citit şi altfel, ca o poveste pur şi simplu, accesibilă inclusiv copiilor. Am în vedere în primul rând ambiguitatea de conţinut şi de limbaj specifică basmului. Iar răspunsul la această întrebare mi se pare mai degrabă a fi unul pozitiv. Compusă din fragmente de versuri şi proză, povestea are doi autori: Emil Brumaru şi Veronica D. Niculescu. Prima tentaţie a cititorului este aceea de a-i atribui lui Emil Brumaru fragmentele lirice, iar Veronicăi D. Niculescu partea de proză. Nu ştiu dacă în realitatea lucrurile au stat aşa, dacă cei doi au schiţat un plan sau au lucrat la voia inspiraţiei, cert este că textul se leagă foarte bine, fiind, până la urmă, o demonstraţie de virtuozitate stilistică, adevărată desfătare pentru cititor.

Ca toate basmele tradiţionale, povestea imaginată de Emil Brumaru şi Veronica D. Niculescu se axează pe o călătorie iniţiatică. Din îndepărtata Franţie, Pitic Bun porneşte spre Lentmania, ţara în care prinţesa Repede-Repede îşi aştepta ursitul. Pe drum, precum Harap-Alb, Pitic Bun îşi va găsi mai mulţi tovarăşi de călătorie care, la un moment dat, îşi vor dovedi utilitatea. În plus el va fi ţinut la curent cu viaţa şi dilemele prinţesei Repede-Repede prin intermediul scrisorilor pe care le găseşte în pălăria unei ciuperci. Precum Penelopa, prinţesa Repede-Repede este peţită de făpturi apocaliptice din lumea basmului. Înfocatele asalturi nu duc însă la niciun rezultat, pentru că armele ei de apărare, imaginate de Emil Brumaru, sunt infailibile: "A fost odată o prinţesă,/ Repede-Repede-o chema,/ Într-un castel pustiu trăia,/ Veşnic întinsă-n catifea/ Sub baldachinul ce i-l ţese/ Păianjenul zis Tra-la-la!/ Veneau balauri s-o peţească/ Şi cârduri lungi de zmei urâţi/ Din ţara Marelui Nagâţ,/ Dar ea-i primea făcând fâţ-fâţ/ Din coapsa-i alb dumnezeiască,/ Le da cu tifla şi cu-n pârţ,/ Şi chiar se transforma în broască/ Ca să-i alunge de la uşe..." (p. 5) Dincolo de acest cadru general, autorii dezvoltă o mulţime de poveşti colaterale: iubiri imposibile ce trimit cu gândul şi la problematica Luceafărului eminescian, chiar şi în registru ironic (Căţeloiul şi Ciupercuţ, Repede-Repede şi Rechinica, O elevă şi balaurul Şaptecapete), aventuri de tot felul. În plus, scriu pagini aproape existenţiale despre singurătate, speranţă, iubire, aşteptare. Locurile pe care le străbate Pitic Bun în drumul său spre Lentmania au denumiri simbolice, fapt ce clarifică şi mai mult substanţa iniţiatică a călătoriei. Ajuns la destinaţie, Pitic Bun are revelaţia existenţială a drumului parcurs: "Pitic Bun începu să urce cât de repede putea şi, tot înaintând pe scările legate cu panglici, străbătea cu o viteză uluitoare, din nou, întreaga lor poveste, însă de astă dată de la sfârşit spre început. În stânga şi în dreapta lui alţi peţitori se chinuiau să urce. Dar piticul nu se uita la ei, nici în jos, ci doar cutreiera repede povestea, uluit chiar el de toate prin câte trecuseră. Iată din nou Dealul Răbdării şi al Plictiselii, şi-apoi pe cel al Rodului, şi-al Dragostei, cu tot cu înnegurata Vale a Îndoielii, şi Dealul Jocului, şi-al Dorului, şi-al insuportabilei Singurătăţi..." (p. 130)

Între fragmentele în proză şi cele în versuri există o mare compatibilitate stilistică. Cei doi autori comunică foarte bine, se simt între ei, coordonarea este perfectă, totul seamănă cu performanţa unor pianişti care interpretează o partitură la patru mâini. Cuvinte insolite (unele inventate de autori) sunt folosite cu toată dezinvoltura, situaţii de factură suprarealistă te fac să simţi starea carnavalescă din Ubu Roi şi să îţi aminteşti de groteştile sale aventuri, ludicul cu trimitere directă la cotidian răsare de acolo de unde nici nu te aştepţi. Un dialog dintre Smeagoliţa şi Dublu B (unul dintre cei doi scribi împuterniciţi să scrie epopeea călătoriei lui Pitic Bun) face cu ochiul spre Emil Brumaru, al cărui ID de messenger este hobbitul: "- N-ai auzit, spuse Dublu B, fiindcă suntem apariţii mai noi şi încă n-am ajuns în cărţi, deşi suntem aici de câteva zeci de ani. Pentru un astfel de loc, e puţin. Ei bine, eu cândva am fost hobbit./ - Hobbit decăzut? se miră Smeagoliţa, căci oricine ştie că smeagolii nu sunt altceva decât hobbiţi decăzuţi./ - Nu, nu, mai degrabă unul decadent... Iar înainte de asta, am fost chiar om. După ce m-am aşezat aici, la casa mea, şi-am devenit povestuc, mi s-a spus Dublu B, în onoarea celor doi B pe care îi purtam cândva în nume. Dar prietenii îmi spun simplu, BB." (p. 72)

Basmul Prinţesei Repede-Repede este jocul de-a literatura al unor oameni maturi, exerciţiu ludic şi artistic cvasi-gratuit care duce uneori la neaşteptate adâncimi existenţiale. Înainte de a-l seduce pe potenţialul cititor textul este un exerciţiu de comunicare şi seducţie reciprocă a co-autorilor săi. O scriere lejeră ca un şpriţ de vară, adresată deopotrivă copilului şi perversului care - mărturisit sau, mai degrabă, nu - coabitează în fiecare dintre noi.