Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Noul val:
O literatură fără viitor de Alex. Ştefănescu

Radu Voinescu a numit-o inspirat pe Cristina Nemerovschi „rebela literaturii române”. Nu este singura rebelă (mai există Ioana Baetica, Claudia Golea, Ioana Bradea, Lorena Lupu, Ana Barton, Alina Nedelea, Petronela Rotar şi multe altele), dar este în mod sigur cea mai violentă.
Pare cuprinsă, în ceea ce scrie, de un acces de furie distructivă. Aşa cum unele femei aduse la exasperare de obligaţiile zilnice sparg farfurii în bucătărie, ea face ţăndări, la scenă deschisă, decenţa, bunătatea, dragostea, respectul faţă de semeni, simţul datoriei. Dacă o luăm în serios, riscăm să intrăm în panică în timpul lecturii, având impresia că am căzut într-un haos moral, în care nicio regulă nu ne mai protejează. Dar nu trebuie să o luăm în serios. Ne aflăm în spaţiul literaturii, unde nimic nu are consecinţe. În acest spaţiu totul este permis, în afară de ceea ce plictiseşte.
În ultimii ani, prozatoarea a publicat unul după altul mai multe romane, toate şocante – pentru cititorii lipsiţi de experienţă – prin cinism, cruzime şi neruşinare. O puternică impresie a făcut şi folosirea torenţială a cuvintelor, care oscilează între o vervă diabolică şi vorbăria prozaică. Este foarte probabil că autoarea nu-şi revede textele, grăbită, după terminarea fiecărui roman, să înceapă scrierea altuia. Tonul a fost dat de Sânge satanic, un roman care sperie, dar şi atrage (ca filmul Portocala mecanică a lui Stanley Kubrik). Publicat în 2010, romanul a ajuns la ediţia a III-a în 2013, având şi în prezent succes de public.
În construirea ficţiunii ei dezmăţate şi sfidătoare, Cristina Nemerovschi pleacă de la stilul vieţii noastre de azi, în mare măsură trivial şi agresiv (acesta, da, ar trebui să ne alarmeze, în loc să considerăm periculoasă descrierea lui). Personajele ei (inclusiv personajul-narator) sunt copii de treisprezece-paisprezece ani, dintre cei care ne îngrozesc, cu actele lor de vandalism şi limbajul lor murdar, pe străzi sau în autobuze, dacă avem o reprezentare idilică a ideii de copilărie. Nu întâmplător în filmele horror apar copii bestiali sau chiar păpuşi malefice. Contrastul între presupusa lor candoare şi gesturile criminale pe care le fac consternează şi înfioară.
M., băiatul din perspectiva căruia sunt povestite faptele, la persoana întâi, şi B., prietenul său, îşi dispreţuiesc părinţii, profesorii şi, în general, îi detestă pe toţi adulţii. Luând o maşină de ocazie pentru a ajunge la casa de vacanţă a părinţilor lui B., murdăresc intenţionat cu noroi bancheta din spate pe care stau, ard cu ţigara tapiţeria, aruncă într-o băltoacă rochiile pe care femeia aflată la volan tocmai îi rugase să nu le şifoneze.
Cu B. sau cu alţi „satanişti” de vârsta lui (preadolescenţi), M. bea bere pe stradă, se droghează, practică perversiuni sexuale cu minore în WC-uri, vomită, doarme pe unde apucă, înjură şi rânjeşte batjocoritor când i se face vreo observaţie. Şi toate acestea repetate la nesfârşit, până la saţietate (nu ştiu dacă până la saţietatea lui, dar până la a cititorului în mod sigur). Autoarea nu construieşte o lume fie şi mizerabilă (ca Eugen Barbu, în Groapa), ci se scaldă în vulgaritate cu o plăcere suspectă, pe parcursul a zeci şi zeci de pagini.
În mod curios, această maree neagră este întreruptă uneori de pasaje poematice. Ele sunt de un patetism şi de o grandilocvenţă care dovedesc cât de nesigură devine Cristina Nemerovschi când renunţă la drogul ei preferat: limbajul licenţios. Parcă intră în sevraj:
„Regină, ai apărut de nicăieri, m-ai obligat să mă nasc din nou, mi-ai spălat sufletul şi mi l-ai umplut de păcate de care înainte nici nu ştiam că există. Regină, amantă perversă şi pecetluitoare, vii din neguri adânci şi ţi-ai găsit adăpost în mine.” etc.
După aceste eşuate încercări de evadare, ea revine la stilul care a – trebuie să folosesc acest termen – consacrat-o.
De sute de ori este transcris în roman cuvântul „pulă”. Îţi vine să crezi că autoarea a cumpărat întreaga recoltă de „pule” a ţăranului din Povestea poveştilor a lui Ion Creangă şi a răsturnat-o în paginile cărţii ei (lăsându-le neconsolate pe cucoanele din aceeaşi poveste, dornice să-şi achiziţioneze şi ele câte una).
Urmarea? Cuvântul licenţios devine cu totul inexpresiv şi plictisitor. Se întâmplă ceea ce s-a întâmplat şi cu numele lui Ceauşescu în presa dinainte de 1989: repetat de sute de ori a ajuns să nu mai însemne nimic.
Aceasta este marea problemă a cărţilor scrise de Cristina Nemerovschi. Atrăgând atenţia exclusiv prin încălcarea unor interdicţii (morale sau lingvistice), ele pot avea succes doar atâta timp cât durează stupefacţia provocată publicului. Prin repetare, scrisul agresiv-ireverenţios ajunge să nu mai mire pe nimeni şi, de la un moment dat, chiar să plictisească.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara