Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Curs practic de cenzură literară:
O literatură a sudului de Livius Ciocarlie


Până la un punct, cenzorul ar fi trebuit to-tusi să fie mulţumit. Dădeam asigurări implicite că nu aveam de gând să deranjez pe nimeni cu prezenţa

Unul mai puţin, printre atâţia opozanţi, nu-i de colea! Putea descendenţa burghezo-moşierimii să ardă, eu dormeam. Nu era de lepădat această informaţie pentru organele acreditate. Iar trimiterea la noaptea Sfântului Bartolomeu reprezenta o iscusită, geografică îndepărtare de "l-au ridicat azi-noapte!", calomnie frecventă în gura duşmanului de clasă, în epoca Dej.

Reluam imprecaţia şi pe franţuzeşte, tot având aerul de a nu localiza: le siècle épouvantable où nous sommes! Împrejurarea era, într-adevăr, înspăimântătoare. Făceam aluzie la trei prieteni tineri ai cuiva care le fusese profesor. Acolo unde văzusem o legătură strânsă, descopeream suspiciune. O speram nejusitificată şi o atribuiam unui factor uşor de ghicit, imposibil de numit: Şi e tocmai ce am aflat, mărturisit chiar de Învăţător. „S-ar putea ca unul dintre ei să mă vândă. " Iar „proba", o insinuare strecurată cu grijă de cine are misiunea de a ne face să ne îndoim unii de alţii. Uneltitorul era, ca să mă menţin pe teren francez, l'Innommable. Am să fiu atent la tot ce s-a cenzurat, ca să verific dacă am scris vreodată cuvântul Securitate. Ştiam că mai închideau ei ochii, cu condiţia să nu fii explicit. Să nu numeşti. Şi, mai ales, să nu-L numeşti. În privinţa asta, m-am ferit şi de prieten. Nu pot să-mi dau seama ce s-ar fi întâmplat dacă Floricel s-ar fi dus cu dactilograma la cei nenumiţi. Ştiu numai ce s-ar fi întâmplat în anii cincizeci.

Contactul cu oamenii, cu prietenii, se alterase, dacă e să cred ce scriam: Nu mai sunt în stare, cum am fost, să iau un om aşa cum este. Văd peste tot inconsistenţă. O lume din material sintetic şi poros, ca acele cărămizi albe, uşoare, făcute dintr-o spumă, ce se pun în lăzile de ambalaj. Mă credeam şi izolat în tendinţa mea regresivă şi reprezentativ. Reprezentativ fiindcă îmi ratam retragerea: Am crezut că mă retrag spre întunericul cald al mamei. De fapt, mă retrag spre un frig obscur. Poate sunt un semn despre un popor. Observam la noi dezagregarea, dar şi o fertilitate nocivă. Suntem o lume în descompunere. (...) Că în felul acesta, putrezind, se îngraşă pământul pentru un nou început e posibil, dar nu ne mai priveşte pe noi.

Eram apocaliptic, e adevărat, chiar şi astăzi aş fi luat la refec. Nu numai că ne descompuneam, eram şi absurzi, viaţa noastră era lispită de sens. Noi suntem o lume absurdă, însă neam obişnuit atât de mult cu absurdul nostru, încât nu-l mai simţim. Nu suntem sensibili la inconsistenţă pentru că ne-am obişnuit ca existenţa noastră să nu aibă nici un sens. Astăzi, când viaţa e mai relaxată, chiar dacă nu lipsită de griji şi absurdităţi, tind să spun, dimpotrivă, viaţa e plăcută, e bună cât timp poţi să n-o iei în serios. Atunci, nu aveam cum. Iar nemulţumirea principală nu venea de la ce trăiam, ci de la cum trăiam. De unde şi urmarea, purtătoare a unui sentiment constant. Singura şansă pentru urmaşii noştri va fi să creeze o „literatură a sudului", una despre oroarea şi tristeţea de a se trage din noi. Poate din noi, pe seama noastră se va naşte în sfârşit sentimentul tragicului.

Trebuie să recunosc, nu-l puneam pe Mugur într-o situaţie dificilă cât îl făceam să piardă timp. Avea de ce să-mi spună „de ce-mi dai pagini care nu pot să apară ?", aşa cum astăzi mi se spune, implicit, „de ce-mi dai cărţi pe care nu pot să le vând?"

Neîntrezărind vreo soluţie şi concentrat asupra a ceea ce se întâmpla cu noi, făceam o corecţie, agravând lucurile. Nu în absurd trăim; în grotesc Prin grotesc înţeleg un fel urât de a exista de care ai putea să scapi şi totuşi îl accepţi. Nietzsche scrisese: „Trecem pe lângă absurd şi nu ridicăm măcar o sprânceană. " Comentam: Nu trecem, trăim în absurd ca în elementul nostru. Făceam apoi o distincţie între aberaţie, cu consecinţele ei tragice, şi absurd. Aberant fusese stalinismul, adică, la noi, dejismul. Arestările. A fi fost arestat era, în mediul nostru, ca şi cum te-ar fi concentrat sau ţi-ai fi satisfăcut stagiul militar. „L-au ridicat azi-noapte. " „E la canal. " „Epe Bărăgan. " Rar se auzea de procese. Chiar când se făceau, nu interesau pe nimeni. (Nu exista o legătură necesară între câţi ani îţi dădeau şi cât te ţineau închis.) Te luau, te duceau. Aceea fusese aberaţia cu conscinţe tragice. Supunerea de către o forţă căreia n-ai fi putut să i te opui. Aberaţia devine absurditate când, fără să mai dispună de aceleaşi mijloace, o guvernare îşi menţine controlul total asupra unei societăţi. Iar cei care suportă absurdul sunt groteşti. E "teza" susţinută de mine după 1990. Nu ştiu cu câtă dreptate. Dacă am dreptate sau e numai expresia unei frustrări devenită nevindecabilă tocmai prin dispariţia cauzei ei. Susţin că puterea lui Ceauşescu a constat din acceptarea noastră.