Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Semn De Carte:
O miniJudecată de Apoi de Gheorghe Grigurcu

Amplul roman al lui Niculae Gheran, cu un titlu caustic, Arta de a fi păgubaş , a ajuns la al doilea volum din patru în cîte este proiectat, cu subtitlul aşijderea dur, Oameni şi javre.
Avem a face cu o scriere autobiografică, avînd însă ferestrele deschise spre imaginar, care ne reaminteşte întrucîtva ciclul romanesc al lui C. Stere. Depoziţia realistă a subiectului e mixată cu personaje şi fapte aparţinînd ficţiunii, fără ca, în genere, planurile să se stînjenească între ele, întrucît cel secund are darul de-a întări concreteţea evocării, a-i amplifica eposul. Naratorul e un produs al mahalalei bucureştene din interbelic. Departe de a-şi ascunde ori mistifica provenienţa, d-sa încearcă a o reconstitui în liniile aspre, în culorile pestriţe ce-i caracterizează priveliştea şi nu în ultimul rînd în profilul ei moral, aidoma unui sol din care îşi trage sevele temperamentale ca şi, prea adesea, expresivităţile. Termenii de argou sunt puzderie: zulă, deblă, babaroase, huseni, carcaboase, ţurăs, soileală, ciuşcă, astereală, ciuin, mişighină, ţumbaişpil ş.a.m.d. Niculae Gheran e o limbă rea, valahă. Circumscris zonei care ne-a dat o seamă de esteţi cinici, uneori bijutieri ai pitorescului provocator, modelează tipuri umane şarjate, fără a economisi detaliile derizoriului. Nenumărate adnotări au concentraţia unor picături de venin. „Tovarăşului Roman” (Valter) „îi place să se laude că decretul de colonel i l-a semnat Mihai I”. Leonard, un june cu veleităţi actoriceşti, obişnuieşte să se înfăşoare cu un cearşaf şi să danseze languros, plasticizînd cuvintele lui Marx, „O stafie umbla prin Europa”. În „vremurile bune”, aproape „fiecare casă de rendez-vous era o facultate”.
Dată fiind perioada pe care o are în vedere, cea a începuturilor regimului comunist în ţara noastră, scriitorul îşi focalizează interesul asupra fenomenelor acestuia. O simpatie iniţială e lesne contrariată de anomaliile de care nu doar un spirit sagace precum cel în cauză n-ar putea face abstracţie. Niculae Gheran are prilejul a-şi înmuia condeiul în chiar substanţa noroioasă a realităţilor, asociate cu o incontinenţă propagandistică la fel de imundă. Idealiştii stîngii, care au visat o lume „perfectă”, au asistat, de fapt, „la metamorfoza bănuitei fecioare în ţaţă de bordel”. Cei mai blamabili n-ar fi cei ce au îndrăgit-o iniţial, „ci curtezanii de mai tîrziu, conştienţi de curvăsăria dînsei, ca şi de profitul meseriei” din care se împărtăşeau. Spectacolul comunismului i se înfăţişează novicelui aderent drept al unei piese de teatru al cărei regizor e necunoscut şi al cărei final e imprevizibil. „Ideologia” comunistă, în fond o grosieră adaptare a unei doctrine pe care nici măcar înalţii dregători, de-o instrucţie precară, „şefi de călimară”, n-o stăpîneau, e figurată printr-o imagine… muncitorească: „Un atelier meşteşugăresc de propagandă violentă, făcută la ciocan şi nicovală”. Intră în colimator şi scriitorii. Criticii importanţi, încă în viaţă pe atunci, Perpessicius, T. Vianu, G. Călinescu, Vladimir Streinu, Şerban Cioculescu, sunt socotiţi, maliţios, a fi „doar marii importatori şi exportatori de literatură”, nu şi „producătorii ei”. Condeierii tineri, care se afirmau „sub privirile debusolate ale unei generaţii de scriitori scoşi din drepturi”, sunt asemuiţi unor „mînji ce tropăiau în grajdurile de partid”. Arogantul Petru Dumitriu, intrînd în conflict cu „starostele” Mihai Beniuc, refuza să participe la convocările acestuia, punînd întrebarea: „L-aţi invitat şi pe Porcmălniceanu?”. Pe o asemenea tonalitate, vădind inepuizabile inventivităţi sarcastice, o gîlgîire a umorii înciudate, scrierea lui Niculae Gheran prilejuieşte o lectură savuroasă. De reţinut că balanţa d-sale lăuntrică nu înclină totuşi spre mizantropie, spre nihilism. Însăşi sfredelitoarea putere de observaţie precum şi infatigabilul comentariu înflorat de tropi constituie o probă a unei mari vitalităţi corective. Resortul întregului discurs e o triere severă a specimenelor omeneşti întîlnite: „La Judecata de Apoi nu există cuvîntul noi, ci mai curînd oameni şi javre, fiecare cu crucea lui în cimitirul zădărniciei”. Întru totul remarcabila creaţie a lui Niculae Gheran constituie ea însăşi o miniJudecată de Apoi.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara