Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Semn De Carte:
O nişă proprie de Gheorghe Grigurcu

Mircea Bârsilă ne propune o poezie a lumii rurale de o speţă aparte. Aproape nimic sentimentalizant, „duios”, niciun extaz mistic, nicio ispită exotică, ci un peisaj aspru, crispat, dureros cum o zi-muncă îndîrjită a unui ţăran sub vipia verii.
Blaga, Fundoianu, amintiţi în legătură cu această creaţie, se află departe, după cum „tandreţea de sorginte franciscană” rămîne un simplu accident. Poetul face figura unui teluric gata a se lua de piept cu dificultăţile, în duhul unei resignări tangente pînă la urmă la o voluptaten răspăr. Înrădăcinarea într-un anume topos concret-moral e cu energie consemnată: „Aici, unde sîngele nostru – al fiecăruia dintre noi - / este un vrej răsucit către soare./ Aici, unde trudim în haine de doliu” (Un pămînt nou). Funcţionează o confesiune cu substrat plural, a unor „oameni amărîţi, prin gări, în zilele ploioase”, care se simt situaţi „într-un basm cu mai multe sfîrşituri”. Structural, Mircea Bârsilă e un valah, un ins contaminat de duritatea unui mediu existenţial arhaic pe care o scoate în relief cu o subtextuală prezumţie. Dacă ar fi poet, e foarte probabil că un personaj al lui Marin Preda s-ar fi rostit similar. Tabloul senzorial e sec, colţuros, reţinînd mişcările grele, ameninţătoare precum cutremurele, însemnele descărnării. Înnoptarea se produce în genul în care au loc alunecările de pămînt, pentru a se înspăimînta nu doar caii, ci şi tigvele lor înfipte în garduri cum o expoziţie funebră. Realitatea însăşi se arată implacabilă, tîrînd oamenii într-o parte şi-n alta, ziua-ntreagă, aidoma ţigăncilor zdrenţăroase care-şi tîrăsc odraslele. Autorul însuşi se simte ca o fîntînă cu ghimpi. Sînt invocate şi o seamă de superstiţii asezonate atmosferei de surdă teroare: „Cuiele bătute în capul patului/ ocrotesc lehuzele/ de răutatea bărboasă a joimăriţelor” (Obiecte magice).Pentru a urma o atît de specifică probă eliminatorie: „cine nu are/ într-unul din buzunarele hainei/ cîteva cuie, un briceag/ sau două foraibăre/ nu este din partea locului” (ibidem). Meteorologia de şes dunărean e încununată, fireşte, de secetă. De o secetă care însă nu vine decît, punitiv, după ce a fost descoperită cîte-o monedă străveche de bronz sau fier. Aflîndu-se sub veghea neputincioasă a unor nori aidoma boilor readuşi la viaţă cu ajutorul apei descîntate, după ce carnea le-a fost consumată la malefice ospeţe de vrăjitoare. Ţăranii profită de acea împrejurare pentru a arde gunoaiele şi vechiturile al căror fum alungă balaurii care se împreunează excitaţi de căldură. Fantasticul ocupă aşadar vidul metafizic. Ca ripostă la natura care-l abuzează, omul n-ar putea reacţiona decît prin violenţă. Meditînd la inevitabilu-i divorţ de realitate, poetul compară cazul cu plecarea unei femei din viaţa unui bărbat mult mai în vîrstă, după ce acesta a azvîrlit după ea ceasul deşteptător. Erosul e cuprins de neguri terifiante (Rochia ta). Aici se produce o joncţiune cu Esenin. Bardul nostru se travesteşte fără complexe într-un „golan” pătimaş, „murdar şi brutal”, venit dintr-un sat în care viaţa clocoteşte aidoma unui cazan diavolesc (Vremuri demonice). După care urmează o privire aruncată asupra prezentului urban, cum o contextualizare inevitabil decepţionantă: „încît îmi pare adesea că joc într-un film din categoria/ celor date doar noaptea, tîrziu, la televizor, şi care, atît de încîlcite/ şi încă netitrate, nu sunt urmărite pînă la capăt de nimeni” (ibidem). Există vreo soluţie la acest marasm? Se pare că da. E senzualitatea care compensează absenţa afectului. Abordarea eternului feminin se înscrie în cheia juisării în materie: „fetele/ sînt la fel de simple şi de frumoase ca bicicletele” (obişnuita oră de trezire). O feerie a prezentului solar, iată ce e femeia (Zile de vară). Igienic, poetul se disociază, la un moment dat, de sexul opus (autoritatea masculină intră astfel în joc): „Dacă ar trebui să mulţumesc pentru ceva anume lui Dumnezeu/ este faptul că nu mi s-a dat să fiu femeie: să pierzi, lună de lună, sînge, zile în şir./ Să fii trezită, în zori, sau cînd vine, băut, de la crîşmă,/ noaptea tîrziu, de insistentele mîngîieri ale bărbatului” (Femei şi bărbaţi). Dar pînă la urmă nu ezită a-şi dovedi generozitatea, o generozitate, am zice, organică, acceptînd pătimirea libovului femeiesc: „Pînă cînd biblica lui duşmănie – şi pe care o îngădui/ şi o stîrneşti – este resimţită drept un amestec de tandreţe,/ uimire şi frică: frica să nu fiţi surprinşi de un înger (s-ar speria sărmanul şi ar suna, repede, la 1-1-2)” (ibidem). Poet de-o excepţională intensitate, Mircea Bârsilă şi-a creat, ceea ce nu e puţin lucru, o nişă proprie în spaţiul suprapopulat al temei rustice.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara