Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Teatru:
O noapte de insomniac de Marina Constantinescu

Într-una din zilele trecute, făcînd puţină ordine prin cărţi şi hîrtii fel de fel, am deschis cîteva dintre cutiile care adăpostesc din drumul uitării fotografii din spectacole, fotografii cu prieteni, cărţi poştale, carneţele, scrisori, bileţele. Am sărit din realitate.
M-am lăsat să alunec în doruri şi nostalgii, să retrăiesc clipe de viaţă, bucurii şi despărţiri, întîlniri pentru care nu ştiu niciodată să mulţumesc îndeajuns. În haosul care a cuprins camera, am descifrat ordinea lucrurilor şi a faptelor care mă definesc. Traseul. Viaţa mea, în liniile ei esenţiale, stă acum desfăcută ca o coadă de păun. Stă la picioarele mele în detalii, în semne şi noduri. Şi nici nu mă gîndesc să necăjesc Păunul prea curînd. Podoabele din viaţa mea îi alcătuiesc desenul monocrom sau policrom, îi dau splendoare în fiecare strălucire sau umbră. Îl las aşa o vreme, să defileze înfumurat prin faţa mea.
E după-amiază. Lumina apusului se strecoară în cameră cu toată stranietatea ei cu tot. Parcă aş fi în Toscana. Blîndeţe şi mister în fiecare colţişor. Mişcarea Păunului e leneşă. Pot să zăresc undeva Note de insomniac. Ultima mea achiziţie. O carte-jurnal-memorii, o schiţă de viaţă a lui Radu Beligan. O iau şi nici nu mai ştiu cînd lumina se pierde în întuneric pentru ca acesta să lase locul zorilor. Radu Beligan este un semn din viaţa mea. Scrisul de mînă, cu foarte puţine ştersături sau completări, îmi creează iluzia că citesc o scrisoare lungă, care îmi este adresată.
Ediţia este minunată şi profund inspirată. Este îngrijită de Liviu Dorneanu, colaboratorul de cursă lungă al lui Radu Beligan, şi a apărut în 2001, la Editura Artprint, în colecţia „Bibliofilia”. Un document inedit. Tandru. Cuvinteimagini emoţionante despre viaţă şi teatru. Despre întîlniri. Despre epistolă ca gen care aduce oamenii împreună în comunicarea cea adevărată. Fără „terţi” cum cred, dintr-un sentiment desuet, probabil, că sînt calculatorul, mobilul şi alte obiecte. Aşteptarea, ca şi tăcerile, sînt suprimate, astfel, din cotidian. Totul se derulează aiuritor de iute, ca şi cum am fi mereu într-o cursă olimpică şi ar trebui, fiecare dintre noi, să doboare un record. În viteza paşilor, tăvălim orice fel de răgaz. Ne dăm seama de asta? Cînd?

„14 decembrie 1998
Este minunat să împlineşti optzeci de ani şi să joci rolurile principale din patru piese de succes!
A îmbătrîni este contrariul a ceea ce se crede în mod curent.
În tinereţe, la vremea cînd nu ţi-ai definit încă opţiunile, eşti împovărat de greutatea tradiţiei şi a adevărurilor cu care ai fost îndoctrinat. Tînăr fiind, crezi în ideile răspîndite, în cele care aleargă pe toate drumurile. Eşti gata să aderi la tot şi la toate. Cari în spinarea ta greutatea familiei, a tradiţiei, a grupului din care faci parte, a societăţii.
În ceea ce mă priveşte, am trăit înaintarea în vîrstă ca pe o detaşare de toate aceste poveri.
A îmbătrîni înseamnă a arunca peste bord toate ideile preconcepute, înseamnă a deveni mai uşor, mai liber.
Într-un anumit sens, eşti mai bătrîn cînd eşti tînăr şi mai tînăr cînd eşti bătrîn. Viaţa se scurge ca o permanentă şi progresivă delestare de prejudecăţi şi de constrîngeri.
Avea dreptate Picasso cînd spunea că îţi trebuie mult timp ca să devii tînăr!
Şi mai e ceva.
Singurul lucru care ne îngăduie să privim fără dezgust lumea în care trăim este frumuseţea cu care anumiţi oameni o creează, din timp în timp, pornind de la haos: tablourile pe care le pictează, muzica pe care o compun, cărţile pe care le scriu şi viaţa pe care o trăiesc.
Dintre toate operele, cea mai frumoasă este o viaţă bine trăită. Aş zice chiar că este opera de artă prin excelenţă.”

Acestea sînt ultimele pagini ale cărţii. Un ultim capitol, dacă vreţi, deşi nu este o astfel de împărţire neapărat, nu sînt titluri şi subtitluri. Sînt însemnări, şoapte, mici scrisori în facsimil, mărturii, amintiri, note scurte, puternice, undeva în josul unei pagini albe, portrete de o forţă extraordinară – ca, de pildă, acela al lui Ion Iancovescu sau Toma Caragiu – sînt respiraţii cu oameni mari de teatru. Citind, simt într-adevăr miracolul şi umanitatea teatrului. Fără de limitele sale. Simt cît de vagă este această vorbă „globalizarea”. Şi cît de mult am fost şi am circulat, prin marile personalităţi dintotdeauna, în sistemul de idei şi de valori de pretutindeni. Citind, simt spaţiul fără de graniţe al spiritului lui Radu Beligan. Lumea se deschide, stau şi eu la taifas cu Jean-Louis Barrault, aşteptînd să poftească la „Micul Odeon”, la o dezbatere, şi Peter Brook, şi Grassi, şi Jan Kott, şi Albee, şi Franco Zeffirelli. Într-o dimineaţă la Avignon, în vara lui 1996, Radu Beligan m-a poftit să mergem împreună la casa memorială, să-i spunem, a lui Barrault. Cel care l-a interpretat, ca şi el, pe Beranger. Şi nu numai... Mă înfior de emoţie. Acum, poate mai mult ca atunci. Regăsesc în carte povestită anecdota lui Barrault despre înmormîntarea bunicii sale. Parte din ea am auzit-o la Avignon, mai degrabă ca pe un murmur interior al Meşterului Beligan. Rîd singură în noapte văzîndu-l, parcă, pe Jean-Louis Barrault interpretîndul minimalist pe bunicul său, un personaj balzacian, care negocia cu cei de la pompe funebre, printre prea dese leşinuri, preţul înhumării adoratei sale soţii. „Spectacolul” a fost jucat în podul casei lui Barrault, pod cu bîrne groase şi cu pereţii plini de cărţi şi afişe, în faţa lui Eugène Ionesco şi a lui Radu Beligan: „Timp de cîteva momente, Barrault ne-a jucat scena. Ca să exprime leşinul bunicului avea un gest al ambelor mîini care se împreunau şi apoi cădeau amîndouă, dînd exact impresia unui corp care se prăbuşeşte. Regăseam, în puterea de sugestie a acestui gest surprinzător pe elevul mimului Etienne Decroux, pe Baptiste din Les Enfants du paradis...”.
Tonul acestei cărţi de note este, pentru mine, nou. Deşi am ascultat conferinţele lui Radu Beligan, zeci şi zeci de poveşti despre oameni de teatru, observaţii la atîtea spectacole, am vorbit cu el despre ratare, despre iubire, despre compromis, despre cuvînt, despre educaţie, despre apus, despre teatru, mi se pare că nu am auzit „muzica” din această carte, ca un concert de cameră. Nu există nici un accent în răspăr, nu pătrunde nici un fel de cinism, de umor bine compus şi recognoscibil. Mi se pare un fel de poveste pe care o spune cu faţă către sine însuşi. Al cărei ascultător este chiar el. Nu există, după părerea mea, nici o mască sub care să se ascundă chipuri de complezenţă, care să dea bine, care să stîrnească emulaţie spirituală cu orice preţ sau rîsul provocat de trucuri bine ticluite. Citesc aceste fragmente din povestea de viaţă şi de teatru a lui Radu Beligan scrisă cu o tandreţe tristă, tolerantă, îngăduitoare, cu un surîs purtat în fapte şi în cuvinte pe care numai Meşterul însuşi îşi îngăduie descifrarea.

„Iubesc teatrul, care este arta de a povesti opoziţiile. Teatrul te învaţă să-l cunoşti pe celălalt.” 

„Comedia cere o rigoare cumplită. Totul este milimetrizat. Trebuie să fii muzician şi matematician.”

„E profund condamnabil să laşi o vocaţie în paragină, să nu-i dai prilejul să se împlinească sau măcar să se verifice. Sunt convins că în faţa instanţelor artistice şi a celor ale conştiinţei, eşti condamnabil dacă deturnezi un talent din drumul lui, ori îi ceri mai puţin decît poate dărui.”

„Nu cred că un interpret se poate realiza dintr-odată, fără experienţă de scenă şi de viaţă. Nu cred că zorul de a te impune e neapărat rodnic. Din cauza nerăbdării, Orfeu a pierdut-o pe Euridice.”

„Majoritatea zdrobitoare a oamenilor nu are parte de marile recompense: premiul Nobel, premiul Oscar, medalia olimpică de aur etc., dar micile plăceri ale vieţii sunt la îndemîna tuturor. O bătaie prietenească pe umăr, un sărut pe obraz, pierderea unui crap de două kilograme, o lună plină, un loc liber ca să-ţi parchezi maşina, un foc care arde în vatră, o masă bună, un apus de soare magnific... Nu vă încăpăţînaţi să cuceriţi marile premii. Mulţumiţi-vă cu bucuriile mărunte. Ele există pentru fiecare din noi. Din plin.”

„Faţă de avalanşa de prostii noi cu care este invadat teatrul, cred că şansa de a avea dreptate în viitor este ca, în anumite momente, să ştii să te resemnezi a fi demodat.”

„Trăim într-o lume anapoda. Autoturismul a devenit o necesitate şi mersul pe jos un lux.”

„Democraţia nu este o simplă tehnică electorală. Este alegerea pasionată a unui sistem de valori care ne îngăduie să trăim cu fruntea sus.”

„Fericirea se strecoară uneori pe o uşă pe care ai lăsat-o deschisă fără să vrei.”

Dincolo de aceste note, am citit şi recitit evocările lui Victor Ion Popa, Alexandru Giugaru, Ion Iancovescu – paginile despre domnia sa sînt unele dintre cele mai tulburătoare, vorbind, în acelaşi timp, despre un artist uriaş, despre un om special, dar şi despre uitare – Liviu Rebreanu, Sică Alexandrescu, George Vraca, Toma Caragiu, Victor Eftimiu şi a pasiunii lui despre etimologii neaşteptate – „săndulie” din „descente du lit”, mujdei din „mousse d ail”, dar cele mai tari sînt explicaţiile pentru „paţachină”, de la fratele mezelarului Paţac care avea un „şantan” pe Bulevardul Elisabeta, prin faţa căruia se plimbau fetiţe vesele aduse de la Viena, care să atragă clientela, fetele lui Paţac, deci, „paţachinele, şi pentru „joben”, numind cu totul altfel decît în oricare limbă acest soi de pălărie, după numele negustorului francez Jobin, care avea un magazin pe Calea Victoriei, unde vindea acest produs. Însemnările despre întîlnirile cu Salvador Dali la New York, cu doamna Charlotte Durrenmatt la... Bacău, cu un ovrei din Dorohoi la Disneyland-ul american, jucîndu-l pe Mickey Mouse, cu ţigănuşul din Bolintin, care îl întreabă „nu eşti dumneata artistul ăla care a jucat în filmele alea” au un haz nebun şi o poezie duioasă.
Mi se pare, însă, că relieful acestor note rămîne Eugene Ionesco. Ca marea regăsirea teatrală şi spirituală a lui Radu Beligan.

Sînt un om fericit. Viaţa mea ca o coadă de Păun înfoiată în lumina unui apus îmi arată semnele fericirii în mii de culori. Despre una dintre culori tocmai ce fu vorba...

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara