Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Contrafort:
O nouă dinastie, dacă e cazul! de Mircea Mihăieş




Dacă ai răbdarea să citesti Constitutia României, vei constata că puterile Presedintelui nu sunt nici atât de mici cât pretind vremelnicii ocupanti ai înaltei functii, nici atât de mari precât se profilează în activitatea de zi cu zi. Cu alte cuvinte, semi-prezidentialismul românesc e când un armăsar travestit, ca-n povestea lui Creangă, într-un cal răpciugos, când un măgar ce se închipuie privighetoare. Partea tristă a lucrurilor e alta. N-ar fi nici o problemă dacă am sti limpede ce vrea românul. Poate dorim un presedinte tare (că doar suntem în patria lui Tepes-Antonescu-Ceausescu, nu?), sau poate unul slab. Buba e că, la croiala actuală, institutia prezidentială încurajează abuzurile. Abuzuri în plus, dar si abuzuri în minus. Cu alte cuvinte, ea lasă loc initiativei personale - ceea ce e foarte rău. O asemenea institutie, mai ales într-o tară ca a noastră, unde mistica sefului face ravagii, ar trebui descrisă si delimitată până în cele mai mici detalii.
As merge mai departe si as spune că România nici măcar n-ar avea nevoie de presedinte. În conditiile noastre, jucând ambigue roluri de mediere, reprezentare si... executie (vezi Articolul 88!), presedintele poate foarte usor să vireze spre dictatură, după cum, la fel de usor, se poate retrage total din viata politică a tării. Dac-am avea răbdarea să analizăm ce ne-a adus, din 1990 încoace, presedintia, am descoperi un toptan de motive să ne îngrozim. Rând pe rând, ea a fost la originea crimelor din 1990 si 1991, a patronat coruptia si a manevrat politic, si-a aservit serviciile secrete si, bineînteles, a făcut un permanent trafic de influentă. Firul rosu a continuat să zbârnâie cu aceeasi eficientă si cu aceeasi nerusinare. Doar o institutie în care exista bine înrădăcinată traditia ilegalitătii putea să-si lege, printr-un reprezentant al său, precum Trutulescu, numele de una din cele mai murdare afaceri ale României post-ceausiste - Tigareta II (despre care, în paranteză fie vorba, continuă să se tacă apăsat. Felul în care au fost date verdictele poate convinge doar niste idioti că în România s-a făcut dreptate). Numai într-o asemenea institutie încrengăturile de fii, nepoti si alte rude pot face legea.
Rezultă cu claritate, cel putin pentru mine, că într-o tară balcanizată precum România o institutie a privilegiului absolut (pentru că presedintele detine, pe lângă alte avantaje, si imunitate!) nu-si are rostul. Cu atât mai mult când văd cine roieste în jurul grăsălanii functii. Despre Ion Iliescu am scris prea de multe ori pentru a mai avea rost să revin. La fel si despre actualul presedinte. La fel si despre Vadim Tudor. N-am avut încă prilejul să mă refer la un nou ivit pe lista catindatilor: Teodor Melescanu.
Onctuos, de-o politete profesională bine mimată, fără bâlbele de limbaj obisnuite la clasa politică de azi, aparitia d-lui Melescanu pe lista favoritilor are de ce să mire. Pe mine, cel putin, mă uluieste aparentul succes al acestui personaj pentru că nu tin minte ca el să fi rostit măcar o frază memorabilă. N-am auzit (dar poate n-am fost suficient de atent!) nici o idee valabilă articulată de fostul protejat al lui Iliescu si nici nu stiu cum un diplomat de pe vremea lui Ceausescu ar putea face fată provocărilor unei lumi în care nu mai functionează cutumele întepenite ale socialismului multilateral dezvoltat.
Tare mi-e teamă că propulsarea d-lui Melescanu e parte a unei vaste operatiuni de care nu sunt străine vechi forte care făceau legea pe vremea ceausismului. După stiinta mea, dl. Melescanu nu a negat niciodată legăturile cu Securitatea (de care a fost acuzat în mai multe rânduri, ca toti diplomatii lui Ceausescu, de altfel!). Or, acesta e un punct extrem de vulnerabil pentru cineva care aspiră cu atâta energie să ocupe înaltul fotoliu prezidential. Nu e suficient să dai bine (în costum de ski, în trening, în smoking) cu diverse ocazii mai mult sau mai putin mondene pentru a fi calificat să salvezi tara din prăpastie. După cum nu e destul să te asiguri de neutralitatea - dacă nu chiar de simpatia - unor influenti intelectuali din străinătate pentru a face să ti se uite trecutul destul de misterios, ca să nu spun mai mult.
În plus, dl. Melescanu are, ca să zic asa, o grea mostenire de familie: nimeni alta decât d-na Felicia Melescanu. Personaj profund compromis în cea mai neagră perioadă a Televiziunii Române, d-na Melescanu beneficiază de insurmontabilul handicap de a semăna, fizic, uluitor - se spune - cu... Elena Ceausescu. Intuind că activitatea frenetică pro-Iliescu a sotiei dăunează carierei politice ascendente, dl. Melescanu a purces la o intensă activitate de reformare a consoartei. Spălarea completă a rufelor de familie e imposibilă, pentru că, din nefericire, diversiunile d-nei Melescanu si complicitatea cu câtiva din marii manipulatori de la televiziunea iliesciană sunt păstrate de memoria implacabilă a benzilor video!
Dacă institutia ca atare ne-a adus numai belele, iar ocupantii ei de până acum s-au compromis lamentabil (fatalmente, trebuie să-l asociez duo-ului post-decembrist pe... întâiul stătător prezidential, nea Pingelică!), mă întreb: de ce nu renuntăm la ea? De ce nu optăm, ca-n Statele Unite, pentru o solutie care să facă din omul cel mai important din stat responsabilul efectiv pentru mersul treburilor societătii? Sau, dacă ne e atât de dragă ideea de reprezentare simbolică, de ce nu mergem până la capăt? Adică să-l rechemăm pe Rege? Oricâte dezamăgiri mi-ar fi produs în ultimii ani Regele Mihai (penibila mezaliantă a printesei Margareta cu un actoras de mâna a treia sau a patra mi-a clătinat serios încrederea în Casa Regală a României, iar acceptarea de către Rege si Regină, după 1996, de a face, într-un rusinos anonimat, în compania unor personaje nu întotdeauna onorabile, vizite în tară aproape mă obligă să reconsider admiratia fată de un mare personaj istoric), asadar, oricât de dezamăgit as fi de prestatia Regelui, îl consider în continuare infinit superior slehtei de insatiabili profitori ce n-au alt tel decât îmbuibarea lor si a mafiilor din care fac parte.
A sosit, cred, momentul să ne gândim cu toată seriozitatea la necesitatea unor schimbări majore. Văzând lipsa de jenă cu care dl. Constantinescu acceptă să i se creeze avantaje pe viată, mă îngrozesc gândindu-mă ce va urma după plecarea lui, dacă lupii hămesiti ai lui Ion Iliescu se vor trezi din nou în fata bucatelor. Ascensiunea acestor hrăpăreti nerusinati trebuie oprită cu orice pret. Cred, mai mult ca oricând, în lozinca - paradoxală, dar explicabilă prin lipsa de caracter a ex-regalistilor tărănisti si a alesului lor, Emil Constantinescu - "Monarhia salvează România!" Ca pe vremea dezastrului de la mijlocul veacului trecut, România compromisă de românii etern incapabili să se cârmuiască poate fi salvată de un tânăr print occidental. Nu neapărat - din nefericire! - de unul din dinastia Hohenzollern!