Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Semn De Carte:
O poetă de interior de Gheorghe Grigurcu

O dispoziţie între vis şi apatie, lenevos sentimentală caracterizează îndeobşte versurile Margaretei Curtescu. Uimirile sînt potolite, împinse spre un scepticism inofensiv, casnic: „de aici pînă la capătul foii e o criză de nervi e un mers de somnambul printre lucruri o privire înfiptă în aerul mut scrutez distanţa şi-mi zic nu crede că toate se întîmplă aşa pur şi simplu” (remediu).
Lumea obiectuală, inanimată e însă discret dislocată de mişcarea vieţii care uzurpă inclusiv textul, ironizîndu-l prin imbatabila-i prolificitate. Fiinţa se înscrie la rîndu-i pe această linie productivă, în măsură a-i schimba identitatea. Micile puseuri de energie vitală creează surprize aidoma metaforelor: „nu voi reuşi vreodată să scriu cartea informă a ploii pe urmele ei merg trasă la faţă mimînd surîsul căci între lucruri şi scrierea lor există un drum învăluit într-o ceaţă lăptoasă din care ies mereu alta” (ploaie de weekend). Margareta Curtescu e însă o poetă de interior. Graţios punctată, domesticitatea d-sale se copilăreşte uneori, umplîndu-se de jucării şi de inocente iluzii: „şi să se declanşeze spre dimineaţă aşa ca din nimic un mecanism defect de păpuşă made in china şi în odaia ticsită cu animăluţe de pluş aerul să tresară prin somn” (şi). Alteori însă virează spre momentele unui erotism aprig, de un cinism mărturisit: „dimineaţa picătura de cinism în ceaiul de plante mă revigorează îmi dezlănţuie cuvintele” (un fel de fiertură din renunţare şi alte ingrediente). Firească varietate ori dezechilibru? Autoarea încearcă a-şi pune ordine în dezordine pentru a o putea păstra pe cea din urmă: „din forfota matinală decupez tăceri văzul îmi lunecă pe diagonală” (mic dejun melancolic). În acest spaţiu afectiv indecis, plasat între tranchilizantele ritualuri zilnice şi revolte sporadice, livrescul constituie un punct de sprijin. Cu un rafinament calin, autoarea se apleacă pe cartea pe care depune o amprentă cum o urmă de ruj pe cămaşa partenerului: „vine o zi cînd scot de pe raft o carte pe care n-am deschis-o de mult o carte lăsată în grabă de cineva la plecare cu un gest care spunea da era să uit am ceva special pentru tine” (mic dejun melancolic). Nu o dată eul poetic se certifică printr-un conglomerat senzorial. Margareta Curtescu adoră concretul, se dorlotează în contactele cu materia. O materie răspunzînd desigur la apelul cochet al eternului feminin. Cu aerul de-a sta în faţa oglinzii pentru a-şi potrivi ţinuta, autoarea notifică: „să scriu mai bine despre tandra mea eşarfă maronie cu care mă-nfăşor în zilele gri pe chiciură şi vînt cînd lunec printre oameni repetînd je suis moi şi vieţile mi se refac din bucăţi aidoma unor puzzle colorate” (je suis moi). Astfel fiinţa se risipeşte pliindu-se pe „nimicuri”, dar se remontează îndată graţie frumuseţii lor cromatice, tactile, odorifice. Momentele critice se văd depăşite de avalanşa podoabelor care apar de pretutindeni, ca şi cum întreaga ambianţă s-ar converti la cheia lor seducător stilistică: „şi violetele din glastre irişii de pe goblen eşarfele de mătase naturală cravatele cu desen oriental cărţile de zodii ceştile de cafea elefanţii ciopliţi în piatră aşezaţi în cerc (…) şi bineînţeles toate bibelourile de porţelan mă privesc nedumerite dar eu scriu cel mai sincer poem” (cel mai sincer poem). Avem oare a face în felul acesta cu un mod al autenticităţii morale? Se pare că da. După cum unii poeţi se retranşează în centrii emoţionali ori conceptuali, Margareta Curtescu se regăseşte în senzori. Cultura acestora, tincturată cu inepuizabilele virtualităţi ale femininului, devine a sa faculté maîtresse: „scriu acest poem şi un inconfundabil miros de viaţă se ridică peste tot în noaptea cînd timpul îşi freamătă umbrele pe lîngă noi măsluind întunericul” (ca o hrubă de sticlă poemul). Sau: „frica se strecura în odaie ca o aromă violetă de regina-nopţii” (inhalaţii cu frică). Sau: „aerul are trup răcoros să te lipeşti de el ca de un ultim amant” (a treizecea zi la bolzano) Meteorologia capătă o alură cosmetică: „şi în dimineaţa aceasta pudrată cu aşteptare lumina şi-a deschis larg portalurile” (poem). Şi o definiţie intrinsecă: „fericirea e un pandantiv prins uneori dimineaţa pe lănţişorul de-argint ce-mi strînge gîtul şi lasă pe el o dungă viorie” (nu bate e încuiat). Sentimentul de sine al fiinţei, despre care s-ar putea zice, reluînd vorbele autoarei, că „se alintă în ploaia de raze ca un prunc al pămîntului”, refuză figurile absenţei, repliindu-se în mediul dominant al trăirilor (poem). Tentaţia străinătăţii se află la ea acasă. Într-un feeric panou japonez, poeta îşi propune: „răsuceşte-ţi corpul spre mine căci mîinile tale sînt o pereche de porumbei uguind pe un piersic în floare ochii tăi compilaţii după amurguri nipone” (vacanţă niponă). Pe scurt, poezia Margaretei Curtescu seamănă cu o vitrină încărcată cu produse de toaletă şi cosmetice scumpe, aranjate de-o mînă visătoare.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara