Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Semn De Carte:
O poezie a privirii de Gheorghe Grigurcu

În contextul actual, Cassian Maria Spiridon vine cu o ofertă poetică atipică. Nu avem a face nici cu jemanfiş ismul, cu rumoarea stradală şi patosul ironic al optzeciştilor, nici cu minimalismul progresiv reducţionist, nu o dată cu o trăsnitoare pigmentaţie porno, al douămiiştilor, ci, la apreciabilă distanţă, cu o sobrietate uşor retractilă, cu o economie a verbului ce pare a păstra o rezervă pudică faţă de sine.

Poetul pare preocupat ca nici o risipă să nu intre în precizia programată a acestor desene ale dezolării (căci nu muzicalitatea se degajă din ele, ci fermitatea liniei): „cercetez vietăţi ale mării/ gîngănii reci/ lunecoase/ străine cercetez spiritul negru/ din hăuri/ dus de pietroaie legate la mîini şi picioare (pe nisipul Oceanului/ gol/ lepădat din burta Corabiei împlinesc momentul plecării în adîncuri)// în urmă ca o ploaie de stele cad peste genele mării blocuri de gheaţă// ochiul întors/ înţepenit în albeaţă îmi prevesteşte căderea la vale/ pe rîul cel iute se duce viaţa (în cioc înfiptă o creangă din negrul copac) cu mănuşi de sîrmă ghimpată mîngîi sufletul – pneuma – ce să mai spun de ochiul holbat al destinului de burta nesătulă am tîrît cei treizeci de ani după mine ca pe un sac spart/ peticit ca pe o haină intrată în piele// lup însingurat în colţi am zîmbetul ca un brici” (Cercetez vietăţii ale mării). Tangentă la registrul plastic şi nu la melos, o astfel de versificaţie cu sunet înfundat e un produs al ochiului, al unui ochi meditativ care caută a înregistra obiectele sub unghiul unei semnificaţii. A le ataşa la o simbolistică: „dacă-n lume toate/ cu duşmănie mă-nconjoară/ şi-un rece ochi asupră-mi aţinteşte/ de vină-i iarna boreală/ şi sîngele ce-n mine se sminteşte// dacă în piept furtuni şi amintiri înlănţuie tristeţea e că deasupra cerul/ îşi arată o faţă buhăită şi sătulă” (Melancolia cea de toate zilele). În unele secvenţe privirea se înalţă spre altitudini istorice, dar nu ezită a coborî deîndată la imaginea proximă, cea a fiinţei circumscrise de contemporaneitate. Sumbreţea îngheţată, asprimea pietroasă compun spectrul unei atari percepţii amuzicale: „pentru tine am făcut munţii am creat viaţa am clădit universul am dărîmat Marele zid chinezesc am ridicat castele în Spania am îngrozit cele şapte stihii am dus pămîntul în spate am descărcat balast şi moloz am întors roata vieţii” (Invocaţie ultimă). Nu o dată Cassian Maria Spiridon urmăreşte cu o dolorică voluptate jocurile de lumini sîngerii ale unei epoci dure care mixează cruzimile terestre cu cele uranice. Într-atît de insuportabile au devenit ororile ei, încît le-am putea viziona proiecţia în constelaţii. Peste întreaga planetă ninge cu un sînge care înroşeşte deopotrivă sufletele, mîinile, halebardele. „Greaua pocăinţă” se apropie: „îţi tremură pleoapa ca aripa unui fluture sub mişcările tari ale vîntului acum sau niciodată/ privim la artificii cum scriu pe ceruri jerbe de lumină pe podul/ ce străjuie un templu înfriguraţi/ cu ochiul către cer admirăm mici nebuloase/ cosmice universuri în scurtă expansiune sori în secunde numărate ce-şi ard planetele în strălucire” (Căderea spre roşu). După o astfel de extensie a catastrofei, urmează însă momentele unei reculegeri. Poetul se adună în meditaţii conclusive, adnotînd un eros decepţionat, nu fără a deplora pierderea vederii: „ai ştiinţa întîlnirilor finale le împlineşti/ nu fără spaimă c-o ultimă vorbire pe-această lume// după ochii nu au să mai vadă şi gura-n veci va fi închisă mîna/ înţepenită/ va înceta să scrie lumea să mă uite va purcede” (Rigor mortis). Dar ochiul revine la funcţia sa. Simţindu-se parte a unei matinale priviri universale („mă aflu singur împietrit în ochiul dimineţii”), Cassian Maria Spiridon îşi poate vedea mîinile „ca pentru prima oară”, îşi dă seama că are degete lungi „spre a-şi cunoaşte limita”, precum şi, la unghii, o lunulă „bine conturată”. După care intervine o nouă expansiune în peisaj: „În palmă sînt liniile clare toate se strecoară printre munţii vizibili de departe” (Îmi văd mâinile). În final, văzul se dorlotează cu „o geometrie plină de elipse/ de semicercuri şi ovale/ linii paralele/ încrucişate sau răzleţe triunghiuri şi trapeze pătrate deformate” (ibidem). Dacă un Adrian Maniu a avut o sensibilitate picturală, Cassian Maria Spiridon face parte din rîndul poeţilor (între care un Gellu Naum) care dovedesc o sensibilitate grafică.

Cassian Maria Spiridon: Cumpăna, colecţia Opera Omnia, Ed. Tipo Moldova, 2015, 566 p.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara