Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Semn De Carte:
O poezie a sacrului de Gheorghe Grigurcu

Celebrator al sacrului, Miron Kiropol nu are în vedere un sacru liturgic, cu o precisă delimitare, ci unul perceput în toată libertatea viziunii poetice, în albia unui avînt care bate înspre romantismul german.
E o trăire, nu un ritual, cu mitice năluciri hölderliniene: „Și rămîn portocalul/ Înrădăcinat în pieptul unui zeu/ Cu puteri de constelații/ Prin care mi se dăruie cuvintele” (150), declară poetul spre a-și aproxima un profil de-o extatică superbie: „Ce pot oare să fiu?/ Dans în contemplație?/ Aur căzînd viu/ Din cerul flagranței?// Carnea primăverii/ Tandră și dură/ Peste viață întinde/ Melodică figură.// Cresc dintr-o fisură/ Ce duce sub rocă./ Prin grea nemăsură/ Taina mă sufocă” (151). La temelia discursului său se află o mentalitate panteistă. La ce bun să abstragem, să izolăm divinul atîta vreme cît acesta ni se livrează îmbogățit cu tot ce a creat creînd universul, fascinant pentru noi inclusiv în concretețea aparenței sale naturale? Constatînd „seducția unui nor/ Luînd forma paradisului”, „o psalmodie de sub pămîntul izvoarelor”, o „punte făcută să zboare cu cerurile în cîrcă”, autorul își invită cititorul „Să cunoști prin văz doar ceea ce puritatea/ Zămislește și face să piară” (152). Se produce astfel o fertilă aglutinare a transcendenței cu mundanul, o priveliște mixtă care ar putea asigura plenitudinea cuvîntului ce se aplică asupră-i: „Orice moștenire a inimii poartă un hiacint,/ Un cuvînt din care izvorăște triumful./ Sunt lemn înconjurat de povară veșnic verde,/ Privind fericirea păsărilor/ Sub nuiaua vrăjită a unei legende” (160). Contemplativ și totodată meditabund, cu un senzoriu inocent și cu un fior al revelației de care se simte pătruns pas cu pas, asumat actului de viață, Miron Kiropol intuiește o copleșitoare diversitate în cadrele unității cosmice, precum și o coerență a pluralității înfățișărilor sale. O mirabilă lume prin concursul a ceea ce ființează deopotrivă aici și dincolo: „Poate aceasta e memoria/ O față mereu întoarsă pentru a-și privi umbra/ Care îi întinde mîna/ Făcîndu-i dar un țipăt./ Somnul greu al lumii adună de jos piatra/ Pe care viața o aruncă/ Împreună cu noi în lumea cealaltă” (314). Bardului nu-i mai rămîne decît să caute ceea ce a și găsit prin credința sa mediată de opulența înfățișărilor naturale care-și denunță triumfal obîrșiile. Drumul ascensional dintre materie și cer îi apare deschis: „Viață și moarte sunt scară la cer/ Căreia îi sunt ostatec/ Mi-e gura plină de mirosul malului salvator,/ Cu lacrimi ce nu se mai opresc,/ Nici în vremea vieții, nici în aceea a somnului divin” (317). Avînd aerul unei pietăți reflexe, în afara dogmelor și a prestațiilor comportamentale ce le însoțesc, Miron Kiropol își transcrie percepțiile nu o dată de-o angelică factură. Erosul însuși cedează serafismului: „Iubita printre grădinile înecate se ascunde,/ Îndepărtată față a desfătării/ Asemenea îngerului în vedenie/ Înfășurîndu-mă/ Fără să pot să-l știu” (316). Soarelui i se adresează o rugăciune nupțial-thanatică, într-o indistincție a extremităților ființei (423). Scriitura destinului e deopotrivă umană și zeiască: „Înaintea destrămării/ Viața stă cu ochii ațintiți în minune/ Pe cartea omului și a zeilor/ În care sunt înscrise toate lucrurile/ Obținute în trecerea domolită de sfîrșit” (339). Ori captivă a unei limbi moarte (probă de pietate în raport cu trecutul): „Scriu cuvinte înțelese numai/ de popoarele moarte./ Înconjurate de umbre de Cavaleri rătăcitori,/ Sub respirația macilor,/ Străveche devine carnea” (89). Etapa următoare e cea a transverbalității celei care arondează comunicarea mistică cu sine (154). Pe această cale existența însăși se arată retractilă, dornică de-o regresiune la limita sa paradiziac-intrauterină: „Și funinginea cade, O și mai mare cădere/ Se pregătește, cu suflete și flăcări./ Deocamdată suntem ghemuiți intrauterini,/ Aducînd pagubă morții,/ Ascunși de maica veșnică./ Dar cum să înșelăm și mai mult moartea?/ Dacă nu rămînem pentru totdeauna cu genunchii la gură,/ Uitați în uter?” (297). Neostenita producție a deja octogenarului Miron Kiropol: o paradigmă de spiritualitate oferită poeziei actuale care se mulțumește de atîtea ori a consemna doar oboseala spiritului, infuzîndu-i și propria sa oboseală.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara