Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cartea de proză:
O proză de atmosferă inimitabilă de Adina Diniţoiu

Ştefan Agopian (n. 1947), scriitor inclasabil şi unul dintre marii noştri prozatori contemporani, şi-a scris cele mai importante cărţi ale sale înainte de 1989: Tache de catifea (1981), Tobit (1983), Manualul întâmplă rilor (1984), Sara (1987).
De altfel, Agopian povesteşte – în textele memorialistice adunate în volumul Scriitor în comunism (nişte amintiri) (Polirom, 2013) – secvenţe biografice, picanterii scriitoriceşti, tribulaţii profesionale şi amănunte legate de propriul scris în comunism, reconstituind cu umor „condiţia” de scriitor în acele vremuri. Manualul întâmplărilor (Cartea Românească, 1984) – despre care va fi vorba mai jos –, reeditat în 2014 la Polirom (în colecţia „Fiction Ltd”) ilustrează, de altfel, foarte bine tipul de scriitură practicat de Ştefan Agopian: cărţile sale se constituie în veritabile „lumi ficţionale” (cu termenul lui Toma Pavel), cu un regim ontologic propriu, în care limbajul, livrescul şi „structurile de adâncime ale psihicului” (pentru a-l cita pe Petru Creţia, postfaţatorul volumului) – fantasmele, angoasele, obsesiile – se întâlnesc pentru a funcţiona ca „motor” de creare şi de propulsie al acestor lumi. Ele ar fi putut părea, în epocă, evazioniste, la modul voit, strategic (pentru a se sustrage cenzurii ideologice), însă la Agopian e vorba de un tip de scriitură aparte, o marcă personală, care nu ţine seama de epoci şi de obstacolele politice. Aducând cu naraţiunile ficţionale ale lui Italo Calvino, romanele lui Agopian au, însă, un cachet al lor, balcanismul, o atmosferă à la légère de la Porţile Orientului. O atmosferă inimitabilă, alcătuită din plictis, din lene, din lâncezeală, din tristeţe şi mohoreală balcanică, din „slavă stătătoare” (cum spune Ion Barbu în Isarlâk), cu ceva din Nastratin Hogea al aceluiaşi Ion Barbu (din Isarlâk), cel care se hrănea din sine însuşi. De curând – o veste excelentă – romanul Sara a apărut în limba franceză, în traducerea lui Laure Hinckel, şi sper ca toate aceste conotaţii „orientale” ale scriiturii sale să transpară în textul francez.
Revenind la Manualul întâmplărilor, protagoniştii cărţii sunt doi aventurieri de la începutul secolului XIX, Marin Ioan sau Ioan Geograful, „dascăl la şcoala de la Colţia” şi posesor al cărţii Ghiografie, adică scrisoarea a toată faţa pământului, tânjindu după îndepărtata (înceţoşata) Engliteră, respectiv Armeanul Zadic, care se pretinde – şi el, ca şi Ioan Geograful – călător în lume, cunoscător într-ale ştiinţelor (al medicinii, de pildă) şi al filozofilor antici. La începutul cărţii, e primăvara lui 1807, o vreme în care „turcii mai slăbiseră ţara, sleiţi de muscali”, iar cei doi protagonişti – treziţi dimineaţa întrun „şanţ puturos”, spre hazul copiilor – se hotărăsc să se înroleze la „vodă Ipsilanti”, pentru a lupta împotriva turcilor. De aici încolo, determinările temporale şi spaţiale se pierd cu totul (cu vagi aluzii la anii de sfârşit de secol XVIII şi început de secol XIX), imaginarul războinic (masculin) e pus la lucru cot la cot cu langorile balcanice, cu lenea şi plictisul, cu discuţiile filozofice şi umaniste (bazate pe referinţe himerice de cultură clasică) – toate învăluite în lumina stranie de sfârşit de lume, de prag iniţiatic al trecerii de la viaţă înspre moarte: înţelegem că toate „întâmplările” trăite sau visate de cei doi – oricum, la fel de inconsistente – chestionează, la fiecare pas, sensul lumii şi locul omului în univers, sensul culturii şi al ştiinţei sale, graniţa dintre realitate şi irealitate, dintre viaţă şi moarte. Vagabonzi, mitomani, delatori (apar câteva secvenţe, cu vagi aluzii la epocă, în care unul dintre personaje pare a fi un spion imaginar al domnitorului, care face liste interminabile cu cei ce se opun, în vorbe, domniei), vizitaţi de îngeri şi demoni (vezi „cacodemonul lui Cantemir” din poveştile Geografului sau diavolul Clausevici care se adăposteşte, în aşternut, la picioarele Armeanului), dar şi de păsăroiul Ulise ori de stimfalida Diana, pe care o iau prizonieră dintro luptă cu moloşi, într-un final, ei par a trece pragul morţii şi a deveni... îngeri. Trecând de la „suflul războinic”, care pare a-i însufleţi din când în când, în bătălii mai mult sau mai puţin imaginare, la „stat”, la zăcerea în pat, dimineţi la rând, cei doi protagonişti sunt, în fond, nişte contemplativi trişti, mohorâţi, cuprinşi de o melancolie de sfârşit de lume, un sfârşit care nu promite deloc mântuirea, paradisul vieţii de dincolo. Peste ei trec monoton, repetitiv, zilele, anotimpurile, lumina de calităţi diferite a soarelui, lăsând în urmă o lume şi o atmosferă crepusculară.
Manualul întâmplărilor este un microroman superb, care închide între pagini o lume despre care cu greu se poate vorbi fără a fi parafrazată. Un text care, de la un punct încolo, se scrie singur, lăsându-se în voia unui joc ameţitor (dar bine controlat) cu simbolurile culturale, cu trimiterile livreşti (antice, medievale etc.), şi o proză de atmosferă inimitabilă, care abordează, de fapt, toate marile teme ale literaturii, ca un veritabil „manual”: sensul vieţii, al culturii, ştiinţei, înţelepciunii, contemplaţia vs acţiunea, moartea şi mântuirea.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara