Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Literatură:
O proză de Bianca Balotă de ---


Pe harfa răsturnată...





Nisa, iunie 2003



Astăzi marea a fost deosebit de caldă încă din zori. Ne lăsăm în voia valurilor care ne poartă în larg. Plutim pe spate, cu braţele în cruce, cu faţa la cer, cu ochii închişi, cu soarele pe pleoape. într-o nemişcare perfectă. O rotire usoară din încheieturile mâinilor, din când în când e de ajuns. Când deschid ochii am în faţă La Baie des Anges văzută dinspre mare, desfăşurându-şi întreagă linia dulce, îngerească, într-o parte tortul cu turnul de frişcă roz – Negresco – şi în fundal, închizând perspectiva străzii Gambetta, muntele negru pe care noi îl numim în amintirea Braşovului, Tâmpa. Pe toată suprafaţa sclipitoare a mării nimeni, cât vedem cu ochii. Nici un sunet în afara huruitului misterios din adâncuri: galetele, adică pietrele lustruite şi rotunjite de valuri ce înlocuiesc aici nisipurile fine cu care eram obişnuiţi aiurea, pe alte maluri, purtate de curenţi pe fundul mării izbindu-se între ele; şi din când în când ţipătul ciudat-neliniştitor ca de predator, al pescăruşilor de aici; îl auzim deseori serile de pe terasă şi ne înfiorăm o clipă. Alte ori nopţile, spărgând liniştea cu vaietul lui agresiv.

Doresc să nu mă gândesc la nimic; încerc să-i impun gândului aceeaşi nemişcare cu a trupului, legănat ca o coajă de nucă pe ape. Din când în când un vers sau o frântură de cântec mi se strecoară subversiv în minte – pur hazard – şi buzele, animale docile, o repetă o vreme în neştire: ...Meduzele, când plimbă sub clopotele verzi... Meduzele când plimbă... sau Nous avons toute la vie pour nous amuser, nous avons toute la mort pour nous reposer...Filozofie puerilă şi naiv cinică a unui tineret fragil şi descumpănit pe care o cântă celebrul Moustaki, cel cu a sa gueule de métèque, de juif errant, de pâtre grec, de voleur et de vagabond (cum se laudă singur) şi care face pe meleagurile franceze deliciul a tot ce poartă un jupon.

Pe la 12-13 ani citisem, într-o vacanţă de neuitat – cum sunt toate vacanţele copilăriei –, Loreley de Ionel Teodoreanu.Vacanţa aceea mi-a fost marcată de magia unei fraze ce mă izbea ca un cuţit de-a dreptul în inimă: Pe harfa răsturnată a ierburilor tale, vară... De atunci ori de câte ori mi se întâmplă să simt vara vibrând în mine, de la pielea bronzată de pe braţe până la frisonul ce mă străbate până în adâncul fiinţei mele, mă pomenesc gândind, malgré-moi : Pe harfa răsturnată a ierburilor tale, vară... şi pe dată mi se umplu ochii de lacrimi. Nu de emoţie, cum s-ar putea crede, ci...de jenă, de penibilul sentimentalismului pe care numai în adolescenţă îl putem tolera, mai târziu ne ruşinăm de el, ca de un act de prost gust. (Pe mine prostul gust mă face să roşesc şi îmi umple ochii de lacrimi, deopotrivă cu adevărata emoţie, de unde nenumărate malantandu-uri.). Deci, malgré-moi, în timp ce îmi defilează pe dinainte palmierii luxurianţi şi arhitectura elegantă a imobilelor de pe Promenade des Anglais, cu multitudinea de storuri albastre, galbene sau portocalii, triumfătoare stindarde ale vacanţei şi, îngrămădită între ele, câte o vilă surprinzătoare semănînd cu un cuglof proaspăt pudrat cu zahăr farin, buzele murmură mecanic pe harfa răsturnată.... Lucrurile însă nu se opresc aici. îmi amintesc o noapte de vară – tot vară – (aveam tot vreo 12 ani); ne întorceam, Ion şi cu mine, cu căruţa, de la o fâneaţă pe care o aveau bunicii în afara oraşului. Trecuse de miezul nopţii, căldura era încă năucitoare, miresmele florilor din grădini mai puternice la ora aceea ca oricând, lungită pe o pătură pe care o aşternusem pe fânul tocmai cosit, şedeam cu faţa la cer, cerul era înstelat cum numai în luna august la Focşani l-am văzut, în fiecare clipă cădea câte o stea şi eu nu pridideam să-mi pun o dorinţă în gând, Ion şedea pe capră şi mâna caii cântând încetişor un cântec cunoscut numai de noi căci fusese compus în vara aceea de un prieten al lui care murise apoi la scurtă vreme şi nu apucase încă să-l “valideze“: E zarvă-n ogradă/ e lună pe cer/ şi hora se-ntinde mai mare./ Pe bolta senină des stelele pier/ şi cântă ţiganul mai tare..., când deodată m-am auzit rostind: “Aş vrea să nu se mai termine nici drumul, nici noaptea!”, după care m-a cuprins o ruşine năpraznică, dorinţa de a mă ascunde undeva în vreo crăpătură a căruţei, de a mă pierde prin fânul înţepăcios. El a tăcut o clipă, cred că a zâmbit, din delicateţe s-a ferit de comentarii ca şi când n-ar fi auzit, după un moment în care cuvintele mele ca nişte baloane de săpun s-au spart solemn, unul câte unul, în noaptea din jur, luminată discret de lumina prăfoasă a lunii, a schimbat vorba, nu-mi mai amintesc ce a spus. Aşteptasem reacţia lui crispată, îl ştiam nemilos, am răsuflat uşurată când i-am auzit vocea indiferentă, rostind cuvinte indiferente. I-am fost recunoscătoare atunci pentru felul în care a trecut peste grandilocvenţa mea copilărească. Trebuia să bănuiesc că nu scăpasem atât de uşor, că mai târziu fraza mea siropoasă, pompoasă, îmi va bântui cea mai bună parte a adolescenţei, aceea a vacanţelor de vară: de cum soseam şi până plecam, adică până după Sfîntul Alexandru, ziua bunicului şi, pentru mine, ultima sărbătoare a verii, căci după asta nu mai urmau decât şcoala şi ploile nesfârşite de toamnă la munte, cînd mă aşteptam mai puţin, aveam parte de câte un: “Aş vrea să nu se mai termine...”, care pica aşa netam-nesam, stârnind priviri uimite în jur, în timp ce mie îmi incendiau obrajii flăcări subţiri şi o greaţă uşoară de parcă aş fi mâncat frişcă fără măsură mă submina. şi încă bine că n-o ştia pe cealaltă cu Pe harfa răsturnată...!

Drumul, vai, avea să se termine curând, nici din noapte nu mai rămăsese mare lucru, se auzeau deja cocoşii cântând. Ion şi-a sfârşit cântecul în care punea o notă de patetism pe care n-o înţelegeam: şi de-atunci/ Trec anii şi creşte urgia/ Furtunii pe marea ce saltă pe stânci/ Ca hora la Sfânta Maria. Abia mai târziu am aflat că prietenul care îl compusese murise în închisoare, tocmai din cauza cântecului cu pricina. Peste ani, datorită melodiei de o mare suavitate, i l-am cântat lui Ştefan la ceas de seară când toate poveştile erau spuse, toate jocurile jucate, toate cântecele cântate şi încă mai rămânea un sfert de oră până la culcare.

Uneori, când suntem la drum lung cu maşina pe şosele necunoscute, pe meleaguri nefamiliare şi se face seară şi simţim, fără să ne-o spunem, că ori încotro ne-am îndrepta, la capăt nu ne mai aşteaptă nicăieri şi niciodată casa din strada Crişan, numărul 18, cu lumina lucind cald în ferestre, nici masa pusă, nici supa în farfurii, nici baia pregătită cu prosoapele mari, mirosind a lavandă, stivuite alături, nici paturile proaspăt aşternute, nici siluetele lor împuţinate, văzute în contre-jour în canatul uşii, nici.... (cert, în dimineaţa asta, plutind pe faţa nemişcată a Mediteranei sunt într-o pasă nostalgică) i-l cântăm amândoi lui Nic, împreună cu altele pe care ni le mai amintim – Vezi rândunelele se duc... A ruginit frunza din vii...– ca să-i creăm un divertisment, să spulberăm ca pe o vrajă malefică melancolia vesperală a ceasului şi să-l împiedicăm să aţipească, Doamne fereşte, la volan. Şi în felul acesta se perpetuează de fiecare dată la nesfârşit în memoria mea secretă acel înduioşător “Aş vrea să nu se mai termine nici drumul, nici noaptea” de pe vremea când eram atât de fericită.



(Fragment din volumul

Ultima sărbătoare a verii )