Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Editorial:
O referinţă ignorată de Nicolae Manolescu


Primii noştri romancieri, toţi de şcoală franceză, contemporani cu bătrânii,în mentalitatea secolului XIX, Hugo şi Dumas, au fost de obicei raportaţi la Balzac şi la Sue. Doar nuvelele lui Filimon au părut, mai ales prin subiect, stendhaliene. Romanele franceze la care s-a făcut cel mai des trimitere sunt acelea bazate pe o sociologie romantică, jumătate reală, jumătate mitică. Şi nu doar aceea din "Mizerabilii", ci şi aceea din "Comedia umană". Lipseşte aproape orice referinţă la primii romancieri romantici, Madame de Stahl şi Benjamin Constant, ca şi la emulul lor, Alfred de Musset. Ce e drept, în "Adolphe" sau în "Confesiunea unui copil al secolului", romane erotice, la persoana întâi, sociologia lasă locul psihologiei romantice, iar formula de roman "personal" are mai puţină trecere la primul nostru roman, acela bidermeier de imediat după 1848. Urme, acest prim roman romantic lasă totuşi, şi nu numai în "Elena" lui Bolintineanu din aceeaşi epocă, dar şi mai târziu în seria analitică şi "feminină" a roma­nului realist, care duce la "Adela" lui Ibrăileanu şi la "Ioana" lui Holban. Mai ales acesta din urmă îi este tributar lui Musset, pe care, dacă nu greşesc, n-am cum să verific acum, îl ci­tează.

"Confesiunea unui copil al secolului", romanul lui Musset din 1836, este, minus stilul emfatic ( "de copil răsfăţat, care evocă cerul şi iadul pentru întâmplări dintre cele mai prozaice", cum zice Baudelaire), unul frapant holbanian: mai puţin în prima parte, unde este descrisă boala secolului, de care suferă tineretul deziluzionat şi depravat de după Primul Imperiu, dar în părţile următoare care analizează un caz de gelozie morbidă. Este de fapt romanul iubirii tumultuoase dintre Musset însuşi ( în roman, Octave) şi George Sand ( în roman, Brigitte). Autobiograficul, pe modelul celorlalte "Confesiuni", ale lui Rousseau, e abia travestit în ficţiune. Ca la Holban, şi spre deosebire de Balzac, de care nu se despart majoritatea prozatorilor noştri, aici nu există decât cei doi protagonişti, fără societate. Chiar şi în paginile de la început, unde avem tabloul lumii bune şi debusolate din anii 20-30 ai secolului, proza lui Musset are caracterul unei confesiuni tulburi şi patetice mai degrabă decât aceea "obiectivă", oricât de plină de fantezie, a lui Balzac. Povestea de dragoste e, în schimb, autoscopică şi crudă. Ca şi la Holban, analiza se face cu bisturiul, ceea ce e destul de neaşteptat într-un roman în care sentimentele explodează de obicei ca nişte petarde. A părut izbitoare sinceritatea, învăţată de la acelaşi Rousseau, a aceluia pe care Taine, pe vremea când Musset mai era citit, îl numea, cu tandreţe, copilul teribil al secolului, incapabil de prefăcătorie şi pe deplin onest. El nu se idealizează în Octave cel neînstare să se dăruiască în iubire, dar care nu poate trăi dacă nu i se dăruieşte iubire. Musset se portretizează fără cruţare. Ştie să se privească în oglindă. Singura concesie pe care o face este de a da poveştii de dragoste a lui Octave alt sfârşit decât al celei din realitate şi anume sfârşitul pe care el însuşi şi l-ar fi dorit, dar de care n-a avut parte.