Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cronica ediţiilor:
„O spiritualitate serafică” de Răzvan Voncu

Radu Stanca, Scrisori către Doti, ediţie îngrijită, prefaţă şi note de Ion Vartic, Editura Muzeul Literaturii Române, Bucureşti, 2016, 239 pag.

Corespondenţa de dragoste adresată de Radu Stanca soţiei sale, Dorina (Doti), se adaugă recuperă rilor care ne fac să ne întrebăm cum ar fi arătat literatura noastră dacă nu ar fi existat regimul comunist.

Scrisorile editate acum de Ion Vartic nu sunt neapărat importante în sine (deşi cele mai multe sunt texte pur literare, eliberate de balastul cotidianului, care se pot citi, spune editorul, ca nişte poeme), cât ca explicaţie din interior a viziunii literare a lui Radu Stanca şi, implicit, a Cercului Literar de la Sibiu. Ele ne oferă privilegiul de a pătrunde, fără ocolişuri, în universul de creaţie al lui Radu Stanca şi în „curtea interioară” a unor concepte-cheie ale Cercului Literar de la Sibiu, cum sunt cele despre teatru sau euphorionism. Şi, mai mult decât atât, ne permit să contemplăm, în decupaj, calitatea fibrei morale şi intelectuale a catalizatorului acestui grup literar, pe care cenzura stalinistă, pe de-o parte, şi puşcăria politică, pe de alta, l-au spulberat, împingândui pe componenţii săi – poate, cu excepţia lui Ştefan Aug. Doinaş – să se rateze, în pofida recuperării parţiale din anii ‘60.

Spectacolul sufletului, minţii şi talentului lui Radu Stanca, în aceste texte de uz privat, e de-a dreptul mişcător. Parcurgându-l, nu pot să nu mă întreb cum ar fi influenţat literatura română toţi aceşti tineri scriitori care apar în anii războiului, de la Radu Stanca la Gherasim Luca şi de la Constant Tonegaru la Ion D. Sîrbu, dacă ar fi avut şansa unui parcurs literar neaccidentat de cenzură şi represiune. Cum ar fi arătat poezia românească, dacă transferul codurilor s-ar fi făcut între generaţia lui Arghezi, Blaga, Barbu şi cea a lui Radu Stanca, iar nu – aşa cum s-a întâmplat în realitate – cea a lui Nichita Stănescu. Istoria contrafactuală, o ştiu prea bine, nu duce nicăieri. Totuşi, nu mă pot opri să nu mă gândesc la această întrebare, să recunoaştem, tulburătoare.

Toate aceste elemente esenţiale pentru înţelegerea Cercului Literar de la Sibiu sunt cuprinse într-un set de epistole de amor, întinse pe aproape un deceniu şi jumătate, şi care acoperă intervalul dintre afirmarea poetului (coincidentă, din nefericire, şi cu interdicţia) şi prematura sa dispariţie. Cea dintâi este datată „Bucureşti, 6 iunie 1948” şi este rezultatul primei întâlniri dintre Radu Stanca şi Doti (survenită la Cluj), ultima este din 24 martie 1962 şi este expediată tot din Cluj, din clinica în care poetul, suferind, era internat. Între aceste limite de timp, corespondenţa nu este regulată, ci are „vârfuri” – anii ‘50-’52, respectiv ‘61-’62 – şi sincope.

Mobilul epistolelor nu este nicidecum unul literar: Radu Stanca nu „face literatură”, ci încearcă, prin cuvântul aşternut pe hârtie, să suplinească absenţa femeii iubite. Ele devin, însă, literatură prin intensitatea sentimentului şi prin calitatea stilistică. Textele sunt complet lipsite de repetiţiile, anacoluturile şi obscurităţile pe care le implică dialogul cu cineva apropiat, care se presupune că poate completa lacunele inerente unui text de circulaţie intimă. Epistolele lui Radu Stanca sunt impecabil redactate, ca nişte poeme gata a fi publicate, şi mă întreb dacă nu cumva, conştient sau nu, expeditorul (aflat atunci sub interdicţie) a transferat în aceste texte intime ceea ce nu putea pune în cele publice. Ion Vartic a şi selectat, de altfel, din scrisori, în micul său studiu introductiv, o serie întreagă de fragmente care puteau foarte bine figura într-un eseu programatic despre sensul cerchismului.

Ştim cu toţii că adulterul este mai răspândit în ficţiune decât în realitate. Totuşi, pentru lectorul de azi, epistolele lui Radu Stanca respiră o castitate conjugală de-a dreptul surprinzătoare. Nu am nici cea mai mică intenţie de a vexa memoria poetului şi a distinsei sale soţii, actriţa Dorina Stanca, dar prima impresie de lectură este, mai degrabă, cea de inautenticitate. Pare imposibil ca, după logodna consumată brusc şi tainic, sub o boltă clujeană, în ziua de 13 mai 1950 (zi simbolică, la 7 ani de la apariţia Manifestului Cercului Literar de la Sibiu, cum remarcă Ion Vartic), încă foarte tânărul poet şi dramaturg să îşi proiecteze întreaga existenţă sub semnul unei singure femei. Şi totuşi, acesta este adevărul, iar, odată depăşitä prima impresie, corespondenţa îl „prinde” pe cititor în mrejele spiritului lui Radu Stanca. Unul în care spiritualul şi carnalul, viaţa şi creaţia, femininul şi masculinul se contopesc, într-o (cum spune însuşi autorul) „spiritualitate serafică”. Ambivalenţa şi concettoul sunt, de altfel, trăsături definitorii ale euphorionismului însuşi: fraza „te iubesc cum n-au iubit îngerii, cum n-au iubit demonii” (dintr-o scrisoare datată 2 august 1961) poate foarte bine figura într-un poem de tinereţe al lui Doinaş sau într-o piesă de-a lui Radu Stanca însuşi.

La fel şi livrescul sau influenţa blagiană, mai vizibilă în gândirea literară cerchistă, decât în creaţia propriu-zisă. Iată un fragment dintro epistolă din 26 mai 1951: „Nu este ceva miraculos în însuşi faptul că atunci când prima oară m-am înapoiat la Cluj, pe locurile unde tot ceea ce eram eu prinsese contur, ai apărut? Era acel ce ascuns, acel sens intim care m-a însoţit tainic în toată devenirea mea de până atunci şi pe care-l doream aievea, limpede!” E evidentă influenţa gândirii lui Blaga, în scenariul tainic, prin care o întâlnire de viaţă devine purtătoarea unor sensuri ascunse, care se ivesc pe neaşteptate, când cele două entităţi, până atunci separate, devin un cuplu.

Dacă această lectură în cheie înaltă, spiritualizată, a legăturii erotice m-a cucerit, ceea ce m-a zguduit, în Scrisori către Doti, a fost luciditatea cu care încă foarte tânärul Radu Stanca şi-a înţeles, imediat după interdicţia din 1948, ratarea. O ratare venind nu dinlăuntru, dintr-un deficit al personalităţii sale creatoare – care avea, dimpotrivă, toate atributele realizării superioare –, ci din exterior, din contextul nenorocit al instaurării comunismului în România. Îi comunică, resemnat, iubitei Doti revelaţia acestui eşec, pe care i-l provoacă defazarea. Scos din literatură, împreună cu generaţia sa, Stanca ştie că evoluţia inexorabilă a formelor va face imposibilă o recuperare ulterioară, motiv pentru care se refugiază în căsnicie cantr- o monadă: „Visul meu literar, pe care nu l-am împlinit, îl voi împlini cu această capodoperă care va fi căsnicia noastră.” (epistolă din 11 iunie 1951). Când scria aceste rânduri, poetul avea doar 31 de ani, comunismul românesc, numai 3 ani de la deplina instalare, calvarul culturii române de-abia începuse, iar resurecţia ei de după 1960 era încă departe. Cu o naturaleţe impresionantă, în fraze câtuşi de puţin patetice, Stanca îşi configurează un traseu de refugiu spiritual, care va deveni un tipar al întregii societăţi româneşti, până în 1989: relegate din spaţiul public, valorile se vor retrage în cel privat. Nemaiputând fi rostite în Cetate, adevărurile se vor consuma în şoaptă, în „cetatea” familiei. Cutremurătoare luciditate!

După căsătoria consumată în iunie 1951 şi, mai ales, după transferul Dorinei Stanca de la Teatrul Naţional din Cluj la Teatrul Dramatic din Sibiu, ocaziile epistolare vor fi mai rare, cuplul locuind împreună şi tot împreună creând spectacol după spectacol, la teatrul din urbea de pe Cibin. A fost un mariaj artistic în sensul superior al termenului, în care inutilităţile de zi cu zi sunt, pe cât posibil, surmontate prin creaţie. Textele din perioada 1952-1959 sunt epurate de zgura cotidiană şi pot fi citite ca mici piese artistice sau programatice. Nefiindu-i permis să-şi profeseze convingerile despre baladesc şi euphorionism, despre tragedia modernă şi Rilke, poetul performează un spectacol epistolar, pentru un spectator unic: Doti.

Contrapunctul episodului intens din ‘50-‘51 îl reprezintă epistolele dintre ‘59-’62, care conţin lenta alunecare a poetului în boală. Nota lor dominantă este amestecul năucitor de amor profund (spiritual şi fizic), speranţă şi luciditate. Acest cocteil îl ţine departe, atât cât e posibil, de disperarea unui al doilea eşec, după cel al neîmplinirii strălucitului destin literar, în care crezuse. Încheierea bruscă, printr-o boală incurabilă, a unei iubiri în care pusese totul ar fi putut să îl prăbuşească pe dinăuntru, însă poetul moare, epistolar vorbind, la fel de demn precum trăise, salvat de propria-i nobleţe spirituală.

Excelent îngrijită de Ion Vartic, cu un aparat critic discret şi util, Scrisori către Doti este cea mai importantă recuperare editorială a anului 2016.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara