Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Festivalul George Enescu:
O stare a spiritului de Dumitru Avakian


AU RĂSUNAT ultimele acorduri ale Festivalului „George Enescu"; recenta ediţie a trecut şi aceasta în istorie. Cu bucuriile, cu nostalgiile, cu regretele acesteia, cu părerile de rău. Orchestra Elveţiei Romande, de la Geneva, ansamblu condus de dirijorul Marek Janowski, a încheiat defilarea colectivelor simfonice. Interesant de remarcat, dat fiind numărul mare al muzicienilor de origine română, genevezii şi-au poreclit ansamblul denumindu-l Orchestre de la Suisse Roumaine! Momentul cel mai captivant al prezenţei lor bucureştene a fost Simfonia în re minor de Cesar Franck.

Concisă, densă, temeinic construită.

Am avut parte şi de surprize! Pe cât de neaşteptate, pe atât de neplăcute. Pe finalul ultimelor momente de muzică, în concertul de închidere, sistemul acustic a cedat antrenând un bruiaj penibil. La noi şi asta e posibil! Am avut totuşi impresia că a fost închiriat cel mai performant sistem sonor instalat vreodată în această sală! In deschiderea momentului oficial, într-un discurs pertinent, directorul Holender ne-a atras atenţia că întreaga suită de manifestări festivaliere a constituit o firească restituire către contribuabilul român, cel căruia îi datorăm susţinerea financiară a concertelor. Şi actualul ministru al Culturii a avut o intervenţie. Ne-a mărturisit că a venit la multe concerte. Este adevărat. Că muzica îi procură - citez - „terapie intensivă". Se poate. Nouă ne aduce bucurie „intensivă".

Ce ne-au mai oferit ultimele zile? Orchestra muncheneză de Cameră condusă de violonistul Lorenz Năsturică-Herschcowici ne-a prezentat Concertul pentru corzi de Paul Constantinescu, iar aceasta în datele unui antren cuceritor; a fost singura lucrare românească, diferită de creaţia enesciană, prezentă în programele formaţiilor oaspete; în acelaşi concert violoncelistul Marin Cazacii ne-a dăruit o versiune pe cât de cizelată, pe atât de dinamică a Concertului în do major de Haydn. Alte momente de mare muzică?

Nu poţi să nu remarci, cântul pe care îl susţine Elisabeth Leonskaia se dovedeşte a avea o densitate spirituală cu totul excepţională atunci când ne este prezentată prima Sonată enescienă pentru pian, în fa diez minor. Alte momente enesciene cu totul notabile, în ultimele zile de concert? Au fost. Mă gândesc la Octuorul pentru corzi, o magistrală creaţie a sfârşitului epocii „Belle Epoque", lucrare realizată admirabil, cu un antren interior cuceritor, cu participarea cvartetelor reunite „Enescu", de la Paris, şi „Danel", de la Bruxelles. O admirabilă, o aprofundată tălmăcire a Trio-ului enescian cu pian, cel scris în anul 1916, ne-a oferit formaţia tinerilor muzicieni germani ce alcătuiesc „Atos Trio". Pe aceeaşi direcţie se înscrie şi realizarea muzicienilor londonezi grupaţi în formaţia „Nash Ensemble"; au dovedit o conduită profesională exemplară în realizarea celui de al 2-lea Cvartet cu pian; de asemenea primul Cvartet cu pian a cunoscut o redare de zile mari, graţie implicării temeinice a muzicienilor germani grupaţi în Cvartetul „Faure". Dar poate grupul muzical cameral cel mai apropiat de idealul coeziunii ansamblului prin participarea unor muzicieni cu disponibilităţi solistice cu totul aparte, a fost trio-ul compus din celebrul pianist norvegian Leif Ove Andsnes şi fraţii Tetzlaff, Christian şi Tania, muzicieni germani, la vioară şi violoncel. Nu greşesc dacă observ că elita manifestărilor festivaliere a fost reprezentată de suita concertelor camerale; cu mare tradiţie în ţările nordice, în landurile teritoriilor de limbă germană. In aceeaşi zonă geografică şi spirituală se situează şi marile colective simfonice prezente în Festival, „Royal Philharmonic Orchestra", „Philharmonia" ambele de la Londra, organisme muzicale somptuoase cărora li se alătură celebra Orchestră de Cameră a
Academiei „St. Martin in the Fields", de asemenea Orchestra Regală Olandeză de la Concertgebouw Amsterdam şi, pe un plan secund, dar apropiat, Orchestra Radiodifuziunii Bavareze din München. Ansamblurile mari ai căror instrumentişti provin prioritar din ţări cu origini latine, meridionale, se situează la nivele profesionale mai modeste; mă refer în mod special la Orchestra Maiului Muzical Florentin, ansamblu cu nume mare, situat în concertele bucureştene la nivelul unui profesionalism discutabil.

Există, în schimb, de secole, în Ţările de Jos, vocaţia lucrului bine făcut. In bună parte ţine de religie. Astfel se explică perfecţiunea acestui organism simfonic care ne-a vizitat pentru prima oară, anume Orchestra Regală din Amsterdam, ansamblu clasat actualmente, de presa de specialitate, pe primul loc în lume. Poate părea paradoxal, dar poziţia primei viori în acest organism simfonic este deţinută de un muzician român, de violonistul Liviu Prunaru.

Mulţi şefi de orchestră provin din rândurile instrumentiştilor virtuozi care, dintr-un motiv sau altul, părăsesc cariera solistică în favoarea celei dirijorale. Par a fi tentaţi de teritoriile vaste ale zonei simfonice. Sunt muzicieni de un profesionalism imbatabil, dar rămân amatori în ceea ce priveşte dirijatul; mă refer la violonistul Maxim Vengerov, la violoncelistul Heinrich Schiff; şi chiar la pianistul Vladimir Ashkenazy care lucrează temeinic în repetiţii şi întreţine în concert ceea ce a pregătit anterior. Şi totuşi adevăraţii profesionişti ai baghetei rămân muzicieni precum Mariss Jansons, Marek Janowski, Horia Andreescu, Cristian Mandeal, Yuri Temirkanov, Charles Dutoit, Mark Minkovski, Asher Fisch; ...dintre artiştii prezenţi în Festival.

Tineri, frumoşi, talentaţi, de un profesionalism ce promite o bună carieră, se dovedesc a fi violonista Anna Ţifu şi violoncelistul Johannes Moser; ambii dispun de o comunicare inspirată, antrenantă, convingătoare. David Geringas şi Misha Maisky sunt două personalităţi pregnante ale artei contemporane a violoncelului; prefer dăruirea atent controlată a celui dintâi expresiei şarjate, dar autentice, a celui de-al doilea.

Personal am avut întotdeauna percepţia faptului că Festivalul „George Enescu", ediţiile succesive ale acestuia, sunt pietre la temelia drumului nostru spre normalitate. Iar aceasta atât pe parcursul ultimelor două decenii, în perioada post-decembristă, după 1989, cât şi înainte, începând chiar cu anul 1958, anul primei ediţii. Sigur, cu decenii în urmă, acest sentiment era confuz. Se formase imaginea unei oscilaţii între starea de bine pe care ţi-o aduce muzica, împreună cu aceasta marii muzicieni sosiţi la Bucureşti, şi - pe de altă parte - percepţia realităţii cotidiene. Pe atunci era o speranţă, o lumină care se aprindea pentru câteva săptămâni, care cădea în hibernare pentru trei ani; pentru a se reaprinde ulterior. Incepând cu anii '90, în ce priveşte Festivalul şi Concursul Internaţional „George Enescu" se poate vorbi de o renaştere, de o treptată maturizare în ce priveşte concepţia asupra evenimentului festivalier în sine. Nu pot fi uitaţi primii paşi, zbaterile constructive ale primului director, regretatul Ludovic Spies, încurajat pe atunci de ministrul Culturii, de minunatul Andrei Pleşu; ...purtător în acele timpuri - fapt explicabil - de pitoreşti naivităţi. De atunci şi până în zilele noastre Festivalul a crescut. A crescut în timp de la o ediţie la alta. Se dovedeşte a fi o operă colectivă construită treptat. Fiecare director a adăugat ceva valabil; de la Mihai Brediceanu, Cristian Mandeal, Lawrence Foster şi până la actualul director. Au fost personalităţi reprezentative, cum a fost compozitorul Roman Vlad, originar din România, personalitate marcantă a vieţii muzicale italiene; au fost personalităţi dinamice, întreprinzătoare, de un autoritarism manifest, cum este actualul director.

Dacă ediţia din 2007 a debutat cu un discutabil concert de arii din opere, a evitat montarea capodoperei enesciene Oedipe şi s-a încheiat cu popularul opus Carmina Burana, lucrare ce nu are nimic de-a face cu spiritul enescian al muzicii, în schimb recenta ediţie s-a deschis cu tragedia lirică enesciană şi s-a încheiat cu un program ce a debutat cu zicerea intonată a corzilor din Preludiul la unison, cu întreaga Suită în do major pentru orchestră, lucrări cu totul semnificative în creaţia enesciană, în creaţia românească.

Un succes nesperat l-a reprezentat competiţia tinerilor creatori! 184 de lucrări înscrise în concurs! Alte performanţe? 175 de evenimente la care au participat peste 1.800 de artişti străini şi peste1300 artişti români,13 orchestre simfonice europene, 14 orchestre camerale şi 19 ansambluri camerale.

Ioan Holender, încă director pe o perioadă scurtă a Operei de Stat din Viena, a fost recent confirmat în calitate de director al viitoarei ediţii a Festivalului bucureştean. Spre bucuria, spre regretul unora dintre noi. Nu cred că actualul ministru al Culturii va fi capabil a impune anume repere ferme şi obligatorii privind structura Festivalului, repere care ţin de anume particularităţi ale percepţiei noastre, de zona unei spiritualităţi româneşti, particularităţi pe care domniile lor nu le cunosc sau le ignoră. Mă refer la prezenţa obligatorie în fiecare ediţie a Festivalului a capodoperei enesciene Oedipe, una dintre marile creaţii ale teatrului liric universal, mă refer la prezenţa în programele Festivalului a unor artişti români de indiscutabilă valoare, cum sunt pianistul Valentin Gheorghiu, dirijorii Christian Badea şi Ion Marin; cel din urmă „tolerat" în ediţia precedentă la insistenţele domnului ministru Adrian Iorgulescu. Mă refer, de asemenea, la refacerea secţiei de canto în cadrul Concursului Internaţional „George Enescu"; iar aceasta în condiţiile în care ţara noastră dispune de un potenţial vocal impresionant, folosit intens inclusiv de Opera de Stat din Viena.

Festivalul a devenit un brand de ţară. A fost împlinit cu eforturi cu totul speciale. Inclusiv financiare. A fost bine mediatizat inclusiv în spaţiul internaţional. Rezultatele se observă. Presa engleză îl apreciază drept factor de „restabilire a demnităţii naţionale"; restabilire pe care nu au reuşit-o cohorte de oameni politici, de parlamentari, de diplomaţi.

Festivalul cumulează nostalgiile noastre spre normalitate. Poate astfel se explică şi afluenţa numeroasă a publicului, inclusiv a publicului tânăr. Nu m-au deranjat deloc aplauzele stârnite între părţile unei simfonii, ale unui concert. Acest tip de snobism care aduce lume spre un eveniment artistic, în parte demimonden, îl consider a aparţine unui snobism benefic. Mulţi dintre novici într-ale muzicii află că în sala de concert se întâmplă ceva important, poate ceva grav. Poate vor reveni. Observând creşterea Festivalului de la o perioadă la alta, l-aş compara cu zborul de traiectorie ascendentă al unui planor; dedesupt se află realitatea crudă, cotidiană. Privită de sus, din zona înaltă a muzicii, aceasta pare a fi chiar agreabilă.