Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

 
O tragedie de acum 60 de ani de Mihai Stoian


Are K.G.B.-ul vreun amestec?


Pînă la un punct nodal s-a pomenit - exclusiv - de rolul legionarilor în întreaga tragedie a uciderii lui Nicolae Iorga. Pe urmă, deşi controversată, "problema" a fost abordată mai complex graţie descoperirii unor documente ţinute sub cheie. Autorul dezvăluirilor absolut senzaţionale este istoricul ieşean, profesorul Gh. Buzatu. Printre alte documentări efectuate pe glob, aflîndu-se la Moscova, G.B. a scos la lumină, din arhivele ruseşti, mărturii scrise, incontestabile. Atît în cazul Jilava, cît şi în cazurile Iorga, Madgearu etc. se desluşeşte amestecul distructiv al K.G.B.-ului de odinioară, bănuială justificată în măsura în care printre actorii dramei se numără şi un Dimitrie Groza (născut: 1913, aşadar în vîrstă de 27 de ani, în 1940). În pofida tinereţii sale, acest desenator tehnic a izbutit să parvină, la ordin, pînă în cercurile conducătoare ale Mişcării Legionare. Altcîndva s-a numărat printre membrii (ilegalişti) ai Partidului Comunist din România. Apoi s-a situat în fruntea C.M.L.-ului (Corpul Muncitoresc Legionar). Între cele două "calităţi" se întrezăreşte o punte tainică: D.G. figurează în sus-numita arhivă drept om al K.G.B.-ului, încadrare firească, fiind vorba şi de un cominternist devotat cauzei proletariatului şi luptei de clasă. Misiunea primită din partea Cominternului a constat în infiltrarea sa în Corpul Muncitoresc Legionar, însărcinare îndeplinită cu brio. Trebuie să remarcăm existenţa, în vremurile acelea, a unei categorii de tineri, adolescenţi gata să se integreze trup şi suflet "Internaţionalei Comuniste"; în loc să înveţe, temeinic, o meserie, aceştia visau cu ochii deschişi la ce anume satisfacţii ar fi avut acces, ca figuranţi sau lideri în asemenea întreprinderi nefaste, subversive. Tînărul "revoluţionar" participă, deci, în clandestinitate, la greva majoră izbucnită în februarie 1933, la Atelierele Griviţa C.F.R. Să fi avut Dimitrie Groza numai 20 de ani? Posibil. Un alter ego al "eroului" clasei muncitoare, Vasile Roaită, dovedit informator al Poliţiei. Dealtminteri, "bravii" membri ai P.C.(d)R se folosesc intens, cu sîrg, de filiera "călăuzelor" care-i trec - în ambele sensuri - peste Nistru; ceea ce ştie şi S.S.I-ul român (Serviciul Secret de Informaţii, dirijat de Mihail Moruzov - victimă la Jilava, celula nr. 1). Penetraţia ascunsă e amplă şi atentează grav la ordinea, suveranitatea şi independenţa statului român.
Iată-l, deci, pe Dimitrie Groza - la 27 de ani, acţionînd în virtutea unor misiuni transmise de Centrală; în calitate de comandant al C.M.C.-ului, fapt care se numără printre adevărurile (secrete) conţinute de arhivele investigate de prof. Gh.B. (Osorbîi Arhiv. Moscova, fond 492, opis 1, dosar 26/1. f.9), în care D.G. există ca agent al Cominternului, membru P.C.(d)R. şi, implicit (ca mai toţi slujbaşii Internaţionalei Comuniste) cadru K.G.B. Sub noua mască, D.G. atinge performanţa de a penetra Mişcarea Legionară, pătrunzînd în Corpul Muncitoresc Legionar, ba ajungîndu-i chiar comandant. S-a bizuit, mai ales, pe selecţionarea unor oameni de nădejde cu o mistică pe măsură, apropiaţi lui, dinamizînd astfel C.M.L.-ul, făcîn-
du-l să fie şi să apară mai degrabă ca un detaşament paramilitar, antrenat fizic şi moral drept masă de manevră a unei gherile urbane. Funcţia lui în ierarhia mişcării face în aşa fel încît un singur om să se mai situeze pe o treaptă superioară: Horia Sima - comandantul Mişcării Legionare care, personal, a bifat numele de pe tabelul viitoarelor victime de la Jilava. "Trebuie să precizăm cititorilor că aceste enigme ale istoriografiei româneşti, privind anii 1938-1945, se datorează, între altele, şi politicii sistematice de sustragere a unor documente compromiţătoare din arhivele româneşti ale Biroului 2 al Marelui Stat Major, ale Siguranţei Statului şi S.S.I.-ului, întreprinse de agenţi K.G.B., aparţinători de Direcţia I (I.N.U., apoi P.G.U.), imediat după 1945, şi transportării acestora la Moscova, unde au rămas secrete şi intangibile aproape jumătate de secol".
Printre misterele privitoare la masacrul de la Jilava se include întrebarea logică: "De ce numeroasa suită a lui Dimitrie Groza, în număr de 60-90 de indivizi, tineri în majoritate, aparţinînd de Poliţia Legionară, i-au executat pe toţi cei aflaţi, deţinuţi, în celulele de la numărul 1 la numărul 19 inclusiv, lăsîndu-i în viaţă, fără a-i "stingheri" în vreun fel, pe deţinuţii din celulele de la numărul 20 în sus, adică numeroşi comunişti cu vechi state de serviciu în slujba Moscovei roşii, cărora - subliniem acest fapt - nu li s-a clintit nici măcar un fir de păr"? Ştiau ei ce ştiau? La urma urmei "umbrela lor protectoare" se numea, încă valabil, Pactul Molotov-Ribbentrop; şi, desigur implicată în acţiunea cu pricina, Centrala moscovită dăduse ordinele de rigoare. La punctul de învecinare a celulei 19 cu celula 20 se găseau în post, de veghe, doi militari români care le-au interzis accesul mai departe celor abia veniţi, înarmaţi (repetăm: 60-90 inşi faţă-n faţă cu doar două santinele, disproporţie suspectă!). La un semnal (foc de armă tras de Dimitrie Groza, după ce lacătele celulelor au fost înlăturate) nou-veniţii au pătruns în celule şi i-au lichidat pe cei încarceraţi. Făptuitorii, precum şi şeful lor, D.G., voiau ca... incidentul să pară a fi o răzbunare brusc izbucnită la înlăturarea plăcii de beton, de sub care au readus la lumina torţelor osemintele Căpitanului...
În fapt, realitatea arăta cu totul alt fel, conform mărturiei depuse de însuşi tatăl lui Corneliu Zelea Codreanu, profesorul Ion Zelea Codreanu: deshumarea s-a produs abia în dimineaţa următoare, 27 noiembrie 1940 (ziua suprimării lui Iorga şi Madgearu). Astfel, rolul jucat de factorul emoţional se diminuează şi, în nici un caz, nu justifică baia de sînge care a distrus 64 de suflete (executanţii căutau explicaţii, justificări, găsindu-le în implicarea suprimaţilor în uciderea Căpitanului şi a celor 13 companioni, 10 Decemviri şi 3 Nicanori). N. Iorga este socotit, de către Mişcarea Legionară, ca principal vinovat în procesele încheiate prin întemniţarea lui C.Z.C. Viaţa savantului ţine acum de un fir de păr. Placa de beton din incinta Jilavei a fost înlăturată pe la orele 14. Vendeta îşi poate arăta colţii.
Împrejurările se desfăşoară paralel. La prînz, în jurul aceleiaşi ore, tot în Bucureşti, pe strada Vasile Conta nr. 12, parchează autoturismul 6211-B.R., plin. O parte din călători coboară, apoi intră în casă. Profesorul universitar Virgil Madgearu ia dejunul în compania soţiei. Unul dintre oaspeţii nepoftiţi refuză să-i treacă pragul, deoarece îi este "oarecum ruşine" să se afle faţă-n faţă cu profesorul cu care urma să-şi dea doctoratul în Agronomie; iar junele ştie cum trebuie să fie... deznodămîntul. Sîntem în aceeaşi zi fatală, de 27 noiembrie 1940. Se va fi gîndit vreunul dintre pasageri, după ce l-au luat pe profesor cu dumicatul în gură, la scena care avea să se consume în Pădurea Snagov, fiindcă şi Madgearu trebuie să-şi plătească anumite "vini" imprescriptibile?... Ceva asemănător cunosc şi ei, ceilalţi, doar că locul execuţiei a fost, odinioară, Pădurea Tîncăbeşti, în care cei 14 deţinuţi şi-au găsit sfîrşitul în noaptea de 29/30 noiembrie 1938: scoşi din celule sînt transportaţi cu un autocamion (sau mai degrabă un brek). Comandantul plutonului de execuţie avea să raporteze mai tîrziu: "Au fost instalaţi în aşa fel încît, cu braţele prinse la spate, nu puteau face nici o mişcare şi erau siliţi să ţină capul ridicat". În spatele fiecărui încătuşat veghează un jandarm. Ordinul precizează că, la un semnal făcut cu lanterna, jandarmii se cuvine a intra în acţiune, adică să dea la iveală cîte un şnur (de piele, de frînghie?) şi să-l ştranguleze pe cel aşezat în faţa lor. Regia scenică a indicat din timp că, din beznă, convoiul va fi atacat fictiv, ceea ce să justifice moartea tuturor deţinuţilor care ar fi încercat să evadeze, fără succes! După care victimele fricii au fost transportate la Jilava, înhumate în cel mai desăvîrşit secret, iar deasupra lor s-a aşternut, numaidecît, o placă masivă, de ciment. Unul dintre legionarii refugiaţi în Spania, pe parcursul celui de-al doilea război mondial, notează: Astfel "a luat sfîrşit viaţa terestră a lui Corneliu Codreanu, în vîrstă de 39 de ani..." În oglinda memoriei s-ar fi putut ca pasagerii din autoturismul 6211-B.R., biciuiţi de frigurile răzbunării, să revadă scena de la Tîncăbeşti, căci C.Z.C. le-a cerut camarazilor săi "Să mă răzbunaţi!"; spre deosebire de Mircea Vulcănescu, mort în închisoarea Aiud, jertfindu-se pentru a salva viaţa unui tînăr încarcerat (T.B.C.-istul zăcea pe podeaua de piatră, umedă şi rece, bolnav fiind, cu febră mare, motiv pentru care Mircea Vulcănescu s-a strecurat sub trupul în suferinţă şi i-a ţinut loc de saltea pînă dimineaţă; astfel s-a îmbolnăvit binefăcătorul, împrejurare nefastă). Dar el, intelectualul de elită, le-a cerut celor care-l vegheau:
- Să nu ne răzbunaţi!
Un prestigios cotidian de dată recentă, dă cifra de 2.000.000 persoane întemniţate în regimul comunist, puşi la munci grele, hrăniţi defectuos, exterminaţi prin boli şi chinuri fizice, psihice. Au pierit din aceleaşi pricini 200.000 de cetăţeni ajunşi, din felurite motive, îndărătul gratiilor. Virgil Madgearu n-a mai fost nici judecat, nici închis. Pur şi simplu, "Echipa Morţii nr...." ridicîndu-l sub pretextul semnării unei declaraţii la Poliţie, a oprit maşina în locul denumit "Coada lungă" şi, în jurul orei 15, l-au împuşcat pe Virgil Madgearu în ceafă, "tehnică ucigaşă" împrumutată pesemne de la cei din C.M.L., respectiv sovieticii care, la rîndul lor, au deprins-o direct de la sursă, specializîndu-se, de ce nu, în Reich-ul nazist.
O persoană rămasă, pînă astăzi, neidentificată, s-a urcat în maşina 6211-B.R. la Ploieşti. Sensul de mers: spre Sinaia. Cu cîteva ore mai devreme l-au căutat - tot ei - pe Nicolae Iorga fie acasă, fie la institut. Probabil avertizat de cele petrecute la Jilava, poate şi la domiciliul lui Madgearu, genialul istoric s-a retras în Calea Codrului, unde îşi avea casa de odihnă şi de lucru, la doi paşi de Peleş... Este greu să deduci ce anume simţeau şi gîndeau oamenii aceştia care îşi asumaseră povara unui asasinat de neiertat. Horia Sima, longeviv, multă vreme după război, declară c-a purtat cîndva, în 28 noiembrie 1940, o discuţie cu şeful echipei care l-a lichidat pe Iorga, precizînd că acesta "Nu numai că nu regreta faptul dar îl şi exalta ca o valoare legionară supremă... A vorbit cu accente mistice... de porunca lăsată de Căpitan să-l răzbunăm". La anii senectuţii, dumnealui - consecvent, pare-se, cu sine - execută o dificilă piruetă verbală, atunci cînd afirmă: "În noaptea de 27/28 noiembrie, trebuie deci precizat, n-a fost ucis marele N. Iorga ci execrabila figură (subl. ns.) a omului politic N. Iorga..." Acelaşi despre care H.S. crede că-şi "împlinise rostul vieţii pămînteşti ca istoric şi om de cultură". Tristă concluzie! Mai ales că acum, după ce ştim că prin serviciile secrete străine (nu exclusiv cele hitleriste) s-au comis ingerinţe în treburile interne şi externe. Cît despre răzbunare, "execrabila figură" gîndea altfel: "O singură răzbunare s-ar înţelege: aceea care ar distruge fapta". Moartea fizică n-are cum distruge OPERA, fapta lui N. Iorga.
Peste două luni desenatorul tehnic devenit, cu sau fără voia lui, comandant de gărzi înarmate, asemănătoare - şi ele - gărzilor roşii urbane, mai exact la 24 ianuarie 1941, dispare, imediat după Rebeliunea legionară. Şi alţii ca el se evaporă, căutînd adăpost în Reichul nazist. Bineînţeles că locul de refugiu e acelaşi - aparent - şi pentru D. Groza. S.S.I.-ul are însă antene sensibile; aşadar descoperă, poate fără uimirea cuvenită, că "bravul" terorist avant la lettre s-a oploşit (singurul) la Moscova! Ceilalţi au ales Berlinul. Normal, a fost judecat şi condamnat - în contumacie - la ani mulţi de închisoare, nicidecum nu şi-a încheiat existenţa în faţa plutonului de execuţie (aşa cum circula zvonul printre cei rămaşi pe loc, într-ascuns, ori refugiaţi în Reich). Succesorul lui Moruzov, Eugen Cristescu, a fost cel care a dat ordinul ca S.S.I. -ul să adune "probe" asupra lui Dimitrie Groza, a rolurilor jucate de el fie în noiembrie 1940, fie în ianuarie 1941. Aceste dovezi sînt cele transportate în U.R.S.S. după 1945, probabil tot la sugestia sa (vezi "colaborarea" cu sovieticii (ocupanţi), contestată de unii şi de alţii). Se pare că, iniţial, cererea lui de a i se aproba reîntoarcerea în România a fost refuzată ori amînată... În sfîrşit, acordînd un interviu în anul 1996, la frumoasa vîrstă de 87 de ani (nu ştim dacă mai trăieşte), el susţine c-ar fi fost condamnat la 14 ani închisoare, eliberîndu-se în 1964. Afirmaţii de ieri şi de astăzi contrazic "probele" arhivelor secrete sovietice (ruseşti). Şi, în mod deliberat, dumnealui omite să recunoască faptul c-a revenit aici, în România, chiar în momentul în care s-a încheiat un acord între Alexandru Nicolschi şi Nicolae Pătraşcu (care, cu oamenii lui, au intrat în P.M.R., părăsind Legiunea - ajungînd, în cele din urmă tot în lagăre şi puşcării). Documentele depun mărturie: D.G. a fost "special direcţionat" la Moscova, pentru a se reîntoarce acasă, unde să se infiltreze în partidul comunist. Ştiind, aşadar, mai multe decît trebuie, aventurierul din 1933, 1940, 1941 etc. s-a trezit în închisoare, probabil nemaiştiind nici el în ce tabără este. Vina e doar parţială a sa. Intervalul de timp respectiv a fost definit de răsturnări spectaculoase, de împrejurări încurcate, dramatice, vitale pentru destinul ţării întregi. Nu este unicul exemplu. Ceva asemănător s-a petrecut cu două vapoare încărcate de emigranţi evrei din România, în timpul celei de-a doua conflagraţii mondiale, "Struma" şi "Mefküre", în total 1000 (una mie) victime paşnice, neînarmate; "Struma" a fost scufundată de către submarinul sovietic "Sci-213", iar "Mefküre" de către submarinul sub acelaşi pavilion cu secera şi ciocanul, "Sci-215". Există documente incontestabile ale acestor "crime colective", executate în deplină cunoştinţă de cauză. O bună bucată de vreme s-a afirmat, însă, că submarinele germane au torpilat navele sus-amintite. Istoria ştie să mintă plauzibil. Dar cunoaşterea adevărului este inevitabilă! De pe amîndouă vasele s-au salvat doar şase călători. Marea Neagră poate fi nu numai necruţătoare, ci şi avidă. Vrînd, nevrînd, cele două puteri totalitariste "colaborau" tainic?
Şi moartea violentă a lui Nicolae Iorga poate să fi fost manipulată de peste hotare: atît sovieticii, cît şi hitleriştii, aveau destule poliţe de plătit marelui istoric român. Se ştie cu precizie că articole de-ale sale, traduse în germană în cadrul Biroului de politică externă al partidului nazist, înfiinţat încă din aprilie 1933, au fost puse zilnic, de dimineaţă, pe biroul de lucru al Führerului. Cît despre vecinii de la Răsărit, aveau şi ei destule să-i "plătească" lui Nicolae Iorga, vrednic şi stăruitor combatant prin scris, împotriva rapturilor teritoriale (vezi Basarabia şi Bucovina de Nord, precum şi Ţinutul Herţa). De exemplu: "Ce oarbe, Doamne! sunt popoarele în această clipă (după cedarea, la sfîrşitul lui iunie 1940, datorită unui ultimatum primit din partea U.R.S.S.-ului, a teritoriilor mai înainte pomenite - text tipărit în "Neamul românesc" la 7 august, acelaşi an - n.n.). Un singur gînd ar trebui să aibă: a se păstra vii şi, cît se mai poate, neatîrnate. Iar pentru aceasta, să caute cele mai bune legături cu vecinii asupra cărora apasă aceeaşi primejdie. Dar nu! Ele fac tot ce pot pentru ca un sprijin reciproc să nu fie cu putinţă cînd, pentru fiecare, va bate ceasul, pe care, cu toţii împreună, încă l-ar putea opri. Unii se îmbată cu teorii care n-au nimic a face nu numai cu trecutul, dar nici măcar cu fiinţa lor intimă, aşa cum s-a păstrat de-a lungul veacurilor. (...) Alţii nu se pot desface din amintirile unui trecut cu totul mort. Umblă după anexări (paradoxal: sovieticii le numesc "eliberări" pe cînd fasciştii nemţi ridică în slăvi nevoia de "spaţiu vital"- n.n.) de suflete libere atunci cînd însăşi fiinţa lor poate fi pusă în discuţie, în fiecare moment. Quos Jupiter perdere vuit prius dementat zicea vechiul roman: "Jupiter nebuneşte întîi pe acela pe care vrea să-l piardă". Ce vii sînt încă aceşti necruţători zei ai vremilor păgîne!".
Maşina "Ford" cu numărul de înmatriculare 6211-B.R. ajunge la Sinaia, pe Calea Codrului, puţin după orele 17, în aceeaşi zi fatală de 27 noiembrie. Doamna Ecaterina Iorga îşi va aduce aminte: "Stăteam la birou în odaia mea, în vila de la Sinaia, şi scriam. Deodată uşa de la camera mea s-a deschis şi au intrat trei persoane care au barat uşa şi circa patru sau cinci persoane erau în odaia alăturată. M-am ridicat impresionată de la birou şi i-am întrebat cine sînt. Unul din indivizi mi-a răspuns că sînt Poliţia Legionară a Capitalei. I-am întrebat ce doresc şi mi-au răspuns că au venit să ia pe domnul Profesor Iorga pentru interogator. Am cerut să-mi arate autorizaţia pentru acest lucru. M-au întrebat unde este domnul Profesor Iorga. Le-am răspuns că domnul profesor este bolnav. Au răspuns miraţi: "Bolnav?" şi atunci m-au dat deoparte. În acest moment a intrat pe uşă bucătăreasa Aneta Cazacu - şi i-am făcut semn să ducă ceaiul sus. Indivizii care erau în cameră au observat semnul meu şi s-au luat după bucătăreasă. Ceilalţi s-au urcat cu toţii în camera de sus, unde se găsea soţul meu..." Legionarii - în număr de opt, nouă (nu toţi identificaţi!) s-au repezit pe trepte şi au dat buzna în biroul Profesorului. Neintimidat defel, Nicolae Iorga iese din încăpere ("Tatăl meu cobora liniştit" - precizează fiica savantului, Alina - n.n.), într-o postură nu tocmai potrivită, cu doi indivizi flancîndu-l, "ca şi cînd l-ar fi păzit să nu fugă". O umbră de calm imperial îi luminează faţa, cînd grupul se înghesuie în preajma cuierului; căci savantul, vrînd să-şi pună şoşonii, surprinde un rînjet macabru pe chipul unuia dintre pretinşii poliţişti (cu cămăşi verzi? ori în costume?), motiv pentru care gazda întreabă: "E voie să-mi iau galoşii?" Ecaterina Iorga răspunde: "Ia-ţi galoşii ca să nu răceşti". Replicile par derizorii, însă nimeni şi nimic nu-i în stare să-l umilească pe cărturar. Nici să meargă la baie nu i s-a îngăduit şi pînă la Bucureşti sînt peste o sută de kilometri de străbătut (într-un "Ford" supraaglomerat şi, pesemne, însoţiţi de o a doua maşină)... Numele lui Dimitrie Groza nu apare nicăieri în actele ulterioare, în discuţiile pe tema suprimării unei glorii naţionale, a unei "execrabile figuri".
Este de presupus că desenatorul tehnic devenit agent K.G.B., comandant C.M.L., cominternist de faţadă, s-a dat la fund pentru o vreme, după "succesul" dobîndit la Jilava. A rămas ceea ce a fost doar încă două luni, pînă a izbucnit Rebeliunea legionară (alte victime, alte nădejdi!) şi toţi au înţeles, limpede, cu cine anume a decis Hitler să continue alianţa sa. Grosul conducerii legionare s-a refugiat în Reich, cu ajutorul Gestapoului, primind fie uniforme ofiţereşti germane, fie paşapoarte speciale ale căror nume purtau o iniţială, un "I", majusculă scrisă cu cerneală roşie, semn special pentru cerberii de la ambele frontiere, română şi germană. Se ştie ziua în care a dispărut, din bătaia luminilor rampei, controversatul personaj Dimitrie Groza: 24 ianuarie 1941. Pesemne că K.G.B.-ul s-a ocupat de ocultarea dubiosului ins, răspîndind din om în om şi exclusiv acolo unde se cuvenea, zvonul că D.G. s-ar fi exilat şi el în Germania nazistă, însă S.S.I.-ul român, pe filierele sale specializate, a cules - la faţa locului, în Uniunea Sovietică - dovezi potrivit cărora D. Groza se relaxează în voie după atîta "travaliu", în capitala moscovită, acolo unde, pe strada Gorki, la "Hotel Lux", funcţionează Cominternul. Se pare că - în continuare - "munca ex-comandantului C.M.L. trebuie să fi fost de un tip special, extrem de secret (oricum, el nu figurează în agenda Anei Pauker, printre plătitorii de cotizaţie P.C.(d)R; ceea ce confirmă afirmaţia că D.G., odată cu avansarea Armatei Roşii, a căpătat însărcinarea de a se infiltra, pentru a doua oară, în Partidul Comunist din România, contribuind - în continuare - la înlăturarea adversarilor politici, la decapitarea elitelor intelectuale). De aceea să nu fi apărut el la sosirea, în 1942, a Anei Pauker la Moscova (schimb de "prizonieri" efectuat în anul pomenit)? Se non e vero... Insistenţa cu care s-a cerut şi, cu greu, s-a obţinut reîntoarcerea lui Dimitrie Groza în ţara-i de obîrşie, vorbeşte de la sine despre importanţa personajului care avea pe conştiinţă, dacă avea conştiinţă, 64 de "deţinuţi" ai penitenciarului Jilava-Fortul 13.
Jean François Revel (Academia Franceză) clarifică lucrurile referindu-se la coexistenţa celor două totalitarisme şi la colaborarea dintre ele, cînd subterană, cînd făţişă, întotdeauna distrugătoare, exterminatoare: "Lupta opunînd cele două ideologii şi state pe care le reprezentau era în acelaşi timp o luptă comună împotriva liberalismului şi democraţiei. Comună celor două totalitarisme era şi logica lor exterminatoare. Exterminarea hitleristă a fost tot atît de meticulos programată pe cît fusese exterminarea leninistă... Plecînd de la această constatare este oare îngăduit să se ajungă la concluzia identităţii esenţiale a celor două mari totalitarisme?"
Jertfitul pe altarul propriei iubiri mai scria în zilele întunecate, premergătoare suprimării sale: "Deci, sus steagul vieţii! Şi pe mormânt încă să mi-l împlântaţi pe acela, şi nu sălciile care plâng..." Şi tot el: "Cei de mâine vor cunoaşte adevărul".



P.S. Iată - în plus - o mărturie a lui Constantin (Dinu) I.C. Brătianu (1866-1950) mort, la 84 de ani, în penitenciarul Sighet, "probă" rostită la o întrunire cu prietenii, ţinută imediat după Rebeliunea legionară, mai exact la data de 14 februarie 1941. Acesta împărtăşeşte un punct de vedere absolut valabil şi astăzi: "Apoi (după Rebeliune), în rîndurile legionare s-au înscris toate organizaţiunile comuniste cu mentalitatea şi procedeurile bolşevice. Comuniştii au format majoritatea trupelor de asalt legionare (existente la S.T.B., Malaxa etc., ieşite la lumină şi cu prilejul sus-pomenitei Rebeliuni - n.n.), conduşi de şefi de cuiburi şi de conducători legionari... În scurt timp s-au legionarizat şi s-a anarhizat ţara prin curentul comunist care stăpînea mentalitatea organizaţiilor legionare".
Cine seamănă se-adună. Fie şi pe furiş. (M.S.)