Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Literatură:
O trupă de teatru japonez de Mircea Popa


- în Transilvania anului 1911-



În 1911, o trupă japoneză de teatru, cea a d-nei Hanako (sau Hanaka), ne-a vizitat ţara, făcând un turneu prin Transilvania. Primul oraş în care s-au dat reprezentaţii a fost Oradea, urmat apoi de Cluj, unde, la începutul lunii martie a anului 1911, trupa condusă de d-na Hanako a dat trei reprezentaţii. Presa românească a oraşului n-a scris despre ele, dar un corespondent al ziarului „Gazeta Transilvaniei” de la Braşov lasă să se înţeleagă că spectacolele s-au bucurat de un real succes, şi că în continuare trupa avea să le ofere locuitorilor oraşului Braşov alte două reprezentaţii. Anunţul-comentariu este inserat în nr. 46 al ziarului din 27 februarie/ 12 martie în următoarea formulare: „Trupa japoneză Hanako, care va da reprezentaţiune şi în Braşov, Duminecă în 12 şi Luni în 13 a.c., a debutat cu trei reprezentaţiuni în Cluj, înregistrând un formidabil succes. Biletele pentru reprezentaţiunile din Braşov se pot procura din vreme la cancelariile teatrului şi seara la casă.”

În acelaşi număr, ziarul oferea şi câteva date preliminarii publicului spectator, sub titlul Teatru japonez în Braşov, aducând o serie de elemente noi, necesare pentru o mai bună urmărire şi înţelegere a spectacolelor. Iată ce scria ziarul în acest sens:

„Mâine şi poimâine, Duminecă şi Luni seara, cum am anunţat, se vor da aici două reprezentaţii teatrale japoneze de trupa d-nei Hanako.

Pentru orientarea publicului nostru, care va cerceta aceste reprezentaţii, dăm în cele ce urmează conţinutul pe scurt al celor două „drame”, care se vor da în amândouă serile. „Dramele” sunt luate din viaţa japoneză şi se vor juca în limba japoneză. Amândouă sunt scrise de Loi-Fu.

Otake e drama unei tinere fete, care slujeşte pe nobila Yocrapo. Yocrapo vrea să iasă la plimbare, i se pare vremea prea bună pentru o manta mai grea şi o lasă în odaia ei. Tânăra Otake, vanitoasă, încearcă mantaua, dansează veselă şi se priveşte extaziată în oglindă. Amorezul nobilei Yocrapo apare însă fără veste, crede că e stăpâna Otakei în costumul cunoscut, dar Otake – speriată se ascunde din faţa lui. Aceasta i-a fost pierzarea. Amorezul pleacă gândindu-se la răzbunare. Servitorul nobilei Yocrapo e îndrăgit de Otake, vine cu lucrurile cumpărate din târg, o recunoaşte pe Otake, o cere de nevastă şi o conjură să bage de seamă să nu vină stăpâna să o vadă în costumul acesta. Prea târziu. Amorezul încearcă din nou să intre în graţiile pretinsei lui amoreze; Otake nu vrea să ştie nimic şi de aceea e omorâtă de amorezul gelos. Abia are timp – în agonie – să împreune pe adevăraţii îndrăgostiţi (stăpâna şi amorezul ei), iubitului ei însă îi promite că se va întoarce în curând în noua înfăţişare care i-o va da Buddha.

În ceainărie. Curtezana Murasaki are de amorez pe Dampe. Într-o ceainărie dansează şi se veseleşte cu el şi cu servitoarea ei, Otyo. Tosa, un cavaler, intră, şi ca să câştige favorul curtezanei, cinsteşte pe servitoarea ei cu un ban de aur. Murasaki a văzut scena, râde şi, văzând că – după un joc al ei – cavalerul Tosa îi oferă bani, începe să-şi bată capul cum va putea să-i răpească bogăţiile. Dampe începe să se roage de Tosa să-i arate cum se mânuieşte sabia, dar, după câteva exerciţii, e rugat pe ascuns de Murasaki să se depărteze. Curtezana bagă venin în ceai, îi dă cavalerului, îl fură şi fuge. Servitoarea Otyo intră în ceainărie, dă un contravenin cavalerului şi-l ajută să scape. Văzând curtezana aceasta, se repede ca nebună asupra servitoarei, o trânteşte pe pat şi vrea s-o omoare. Cavalerul se întoarce ca să se răzbune, crede că e curtezana în pat, îi taie capul – din greşeală – servitoarei Otyo. În momentul următor vine şi amorezul Dampe, se bate cu cavalerul şi acesta îl omoară. Curtezana vine şi vede moartea amorezului şi a servitoarei, vrea să fugă, dar e sugrumată de cavalerul Tosa”.

Ecourile acestei prime reprezentaţii sunt reţinute de ziar într-o notiţă din ziarul de a doua zi, prin care se arată că „publicul a primit reprezentaţiunile cu simţăminte deosebite. E natural; ni s-a dat să auzim limba japoneză pentru prima oară şi persoanele actorilor, precum şi jocul lor au avut ceva străin”. Îndeamnă totuşi ca „publicul doritor de scene exotice să cerceteze reprezentaţiunea”.

După cel de-al doilea spectacol, ziarul publică o lungă dare de seamă, mai bine zis un comentariu pe marginea celor ce braşovenii au avut de văzut timp de două seri în premieră. Marele noroc al ziarului – şi al nostru – a fost acela că la reprezentaţii a participat şi unul dintre cei mai buni cunoscători ai fenomenului teatral românesc şi străin, publicistul Horia Petra Petrescu, care, cu puţin timp înainte, tocmai îşi susţinuse teza de doctorat la Universitatea din Leipzig cu o temă legată de dramaturgia lui Caragiale. Deşi locuia la Sibiu, el a venit în mod special la Braşov, spre a vedea spectacolele trupei Hanako. La capătul celor două seri de teatru la care a asistat, el se apucă să facă o dare de seamă a lor, după toate regulile artei. Mai întâi ne spune ceva despre protagonista spectacolului, dna Hanako, care este caracterizată de un cronicar francez drept „Sarah Bernard a japonezilor” şi care se bucura, după cum arată citatele din criticii dramatici extrase pentru programul de sală, de o bună apreciere din partea criticii europene. În ceea ce-l priveşte însă pe cronicarul nostru teatral, el n-a fost prea încântat de calitatea spectacolelor la care a asistat. Mai întâi el se declară nu prea mulţumit de înfăţişarea literar-artistică a dramelor lui Loi-Fu, al căror cuprins i se pare prea brutal, de o cruzime pe care spiritul european n-o prea gusta. Prea multe morţi, prea multe gâturi! A doua observaţie are în vedere titulatura de „dramă”, dată unor texte ce nu i se par conform cu calapodul european, în sensul că e prea multă acţiune şi prea puţină trăire sufletească. Dacă ar fi cunoscut limba, probabil că o asemenea observaţie ar fi fost riscată, dar aşa, cum singurul mijloc de înţelegere se baza pe văz, desigur că pentru publicul românesc totul s-a redus la acţiune, la faptele personajelor. Or, în teatrul japonez o trăire dramatică se exprimă printr-un gest, printr-o anumită poziţie a corpului, a capului, a mâinilor, prin mimica feţei şi expresia ochilor, lucru pe care cronicarul nostru l-a ignorat cu desăvârşire. Diferenţa de stil este însă recunoscută, deşi obiecţia rămâne: „Poate că „dramele” astea sunt foarte gustate la japonezi, la noi însă scenele astea nu sunt drame. Personajele acestea sunt vrednice de compătimit – mă gândesc la biata Otake şi la Otyo, cele două servitoare care sufăr pentru vina altora –, dar persoane dramatice, cu zbucium sufletesc mai pronunţat nu pot să fie, fiindcă acţiunea nu le îngăduie lucrul acesta. Poate să fie în „dramele” astea o oarecare motivare psihologică – n-am putut urmări cuvintele –, acţiunea dramatică însă nu este în ele”.

Limba spectacolului, spune el mai departe, a fost o limbă pe care n-a auzit-o până atunci. A păstrat însă o impresie generală despre ea, ca limbă vocalică: „O mulţime de vocale! Câteva marcate, eufonice. Pe scenă nu se auzeau însă prea multe. Un ţâsâit şi hârşâit de consonante, o cascadă întreagă, care nu mai voia să se sfârşească”.

În continuare, cronicarul dramatic stăruie asupra muzicii care însoţea actul scenic. Şi aici e de părere că muzica nu a fost bine aleasă, căci i s-a părut plină de disonanţe, ceva cu care el nu era obişnuit: Pim-bim, pim-bim, pim-bim şi fals, fals!”

Cam toată cronica e scrisă în acest stil, dulce-acrişor, de acceptare-respingere, de neînţelegere a modului japonez de a fi, de lipsă de adecvare faţă de o artă complet nouă pentru publicul românesc. Recunoaşte însă că au existat şi unele momente în care mimica şi expresivitatea gestului, a trupului, au comunicat mai mult, precum în momentul în care nobilul Tosa e atacat de efectul veninului, când „musculatura feţei îi tresărea, mâinile i se zbăteau convulsiv”. O altă influenţă benefică a artei japoneze o vede autorul în domeniul artelor plastice, unde „pictura modernă e de multe ori influenţată vădit de arta japoneză. Combinaţia lor de culori, costumele lor sunt imitate şi pe la noi”, după cum speră ca pe viitor, să vadă mai ales piese „cu subiecte eroice, din viaţa lor atât de bogată în amănunte de acestea”.

Trebuie să fim înţelegători şi concesivi cu modul lui Horia Petra Petrescu de a judeca lucrurile, ca unul care a văzut pentru prima oară un asemenea spectacol. Experienţa trăită de el, şi de alţi spectatori din Transilvania, merită comentată însă, deoarece ne aflăm în faţa unui eveniment unic, cu caracter irepetabil, şi anume întâlnirea cu o trupă japoneză de teatru, cu joc, muzică, şi regie specifică. Am încercat să aflu ceva mai mult despre actriţa Hanako, consultând Enciclopedia dello spettacolo, dar n-am găsit nimic nici despre ea, nici despre autorul pieselor jucate. Nu ştim astfel dacă stilul de interpretare a fost „Terakoia”, „Kjogen” sau „Sanjura”, după cum am putut afla din nişte articole apărute în presa noastră despre teatrul japonez. Au existat câteva ecouri privind acest teatru şi în presa noastră, şi chiar date despre câţiva protagonişti venite prin filiera franceză, precum Hori Kostri Suguru, Kawakami sau Sada Yakko, Takeda Izumo, actori şi autori jucaţi la Paris, unde au pătruns şi poetele Sei Shonagon şi Yossano Akiko, dar prezenţa unei trupe dramatice japoneze la Bucureşti s-a putut consemna doar după primul război mondial.