Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Proză:
O zi perfectă pentru o ladă de gunoi de Nicolae Iliescu

Trăia retras. De unul singur. Ieşea destul de rar din casă. Îi murise soţia cu care împărţiseră viaţa asta timp de cincizeci şi cinci de ani. Aveau împreună un băiat şi o fată. Şedea acum la etajul şapte. Lua mereu liftul, ascensor în ascensiune spre el, spre terasă. Stătuseră la trei camere, apoi făcuseră un schimb cu două de când copiii zburaseră, apoi pe o garsonieră, de fiecare dată filodorma ajungea la odrasle, ea măritată şi plecată în Canada, el rămas la Bucureşti, ocupându- se cu fleacuri, vânzări de maşini, geambaş de maşini mai precis, cărăuşie de diverse, mutări, taximetrie etc. Fiică-sa era doctoriţă, dentistă, băiatul nimic, adică funcţionar, lucrase la telefoane, într-o tipografie, într-un institut de proiectări. Fata se măritase şi avea două alte fete. Băiatul se însurase cu una care avea doi băieţi, divorţase şi acum trăia cu alta cu care avea un copil, mic.

Cobora în fiecare dimineaţă pentru pâinea lui cu cartofi, sticla de apă plată, şunca Meda, caşcavalul de Dobrogea, brânza dietetică de vaci, biscuiţii petit beurre, ceaiul de sunătoare şi de tei, cele patru banane, niciodată mai mult, mierea de salcâm. Sigur, nu le lua pe toate deodată, ci azi una, mâine alta. Magazinul era chiar la ieşirea din scară. Ieşea din casa scării, intra în magazinul alimentar, cumpăra, ieşea din nou. Se părea că pentru el Timpul curgea într-un singur sens după care se întorcea şi o lua de la capăt. Îşi adaptase forma de viaţă parcă în răspăr cu ceea ce era afară. Avea propria lui prezenţă, absenţele lui prelungite, senzaţiile, micile plăceri. Nu se ştie dacă fusese vreodată fericit, poate doar mulţumit. Înainte vreme se băga în vorbă, căuta cearta, era arţăgos, era tumultuos, se agita, încerca să te irite, acum îşi răscumpăra amintirile căutând liniştea, muţenia.

Rareori ieşea până înspre alee. Aleea tinereţii lor era un fel de parcare, parcul fusese îngrădit. Mergea chinuit, gârbovit, deşi nu avea nimic la coloană, dar îl dureau toate oasele. Nu se mai aventura până către parc, se învârtea aici, în jurul fostei ţâşnitori şi printre băncile verzui presărate printre copaci. Nu mai juca nimeni nici table, nici şah, nici scrabble, nu mai şedea nimeni pe ele, pe bănci. Ele stăteau ţepene, dar lumea forfotea pe lângă într-un lung du-te vino cuprins între blocuri şi bulevardul toropit de zgomote şi de claxoane.

Lăsa în urmă numai zgomot de uşi trântite. De la apartament, de la lift, de la scară. Avea un zâmbet uniform. Mergea clătinat, cu capul în jos încât nu-i vedeai ochelarii mari, cu rame groase şi demodate, fumurii, ca o libelulă. Purta şi pălărie, poate de-asta. Arăta banal, ca orice pensionar fost cândva funcţionar public, ofiţer, şofer de tir, medic veterinar sau profesor universitar.

Rareori se încumeta totuşi până pe alee. Căci mergea greu, cu ajutorul unui baston metalic. Mai avea două, unul de cireş, altul tot de metal, pliabil, adus de fiică-sa, din Canada. Încerca bucurii simple. Colecţiona prospecte de medicamente şi inele de tablă de la pachetele de pâine cu cartofi. Le organiza frumos, în casete de carton. Unde mai păstra baterii uzate, siguranţe vechi legate cu liţă de la tabloul electric de la intrare, peniţe de la tocurile copiilor, agrafe, ace de siguranţă, precum şi nasturii căzuţi de la diverse perechi de pantaloni sau cămăşi.

În fiecare dimineaţă îi chiorăiau maţele şi-i curgea sânge din nas. Sau i se părea, se julea la vreun deget după ce închidea uşa băii şi credea că-i de-acolo. Uşa băii sau uşa ce da spre terasă ce, spre deosebire de toate alelalte din vecini nu era închisă cu termopane, uşă care avea un mâner rupt şi un geam crăpat. Îşi mai făcea câte o cafea slabă şi îngrozitor de dulce şi o ducea cu el în baie punând ceaşca pe maşina de spălat ce n-o mai folosise de când îi murise nevasta. Pe balcon erau ghivece cu flori din care rămăseseră doar rădăcinile. Nu mai fuseseră udate de ani de zile. Dar acolo se pripăşiseră nişte porumbei, o familie. Iar pe marginea balconului venea zilnic, dimineaţa, o cioară. Cârâia. Conversa. Pe bordura lată cât o bârnă olimpică de gimnastică, aproape de douăzeci de centimetri, stătea şi bombănea. În general dimineaţa, dar mai apărea şi după prânz, pe la patru. Când cobora îl însoţea din scara blocului, prin gang până la micul magazin alimentar. Tot bombănindu-l. Cum făcea nevastă-sa după accidentul vascular cerebral, nu mai putea vorbi, ci chiţăia ca o fetiţă şi înşira o grămadă de cuvinte nedesluşite. Nu-şi mai mişca decât o mână, stânga, destul de umflată, vânătă, ca o pernă de ace plină de împunsăturile perfuziilor, ca un crab.

Ziua, în cea mai mare parte, dormea. Deschidea uşa dinspre balcon ca să lase să pătrundă dimineaţa plină de zgomote. Îşi fierbea ceaiul de tei sau de sunătoare, o zi unul, o zi altul, îşi molfăia cele trei mici sandvişuri, întotdeauna trei, nici mai mult, nici mai puţin, câte un ou fiert tare dacă îi aducea fiul său. Îşi înmuia biscuiţii, spăla cana şi îşi înghiţea cu seriozitate medicamentele, un aspenter, un detralex, un preductal, un colebil, un concor şi o pastilă de omnic. Apoi se întindea în pat şi asculta radioul care stătea permanent în priză, deschis pe programul de actualităţi. La prânz căuta câte un ghiveci sau câte un şniţel în cutiile de plastic lăsate de băiat sau îşi compunea un sandviş din ce se găsea prin frigiderul aproape gol. Seara urma acelaşi ritual de dimineaţă, dar simplificat: ceai şi biscuiţi morfoliţi în el.

Casa se afla nu chiar într-o stare de plâns, dar era rece şi neîngrijită. Scosese covoarele încă de pe vremea când soţia făcuse acea urâtă fractură de trohanter, de femur şi umbla cu cadrul prin casă. Praful nu-l mai ştersese cam tot de atunci, când beneficiaseră de o domnişoară drăguţă care se ocupase cu intensa recuperare a nevestei. Totul era vechi, chiuveta de fontă din bucătăre, cada din acelaşi material, cămara bucşită de vase, cele două debarale pline de haine, treizeci şi trei de metri pătraţi umpluţi de obiecte vechi şi majoritatea inutile. Folosea doar o linguriţă pentru ceai, o alta pentru muştarul cu hrean, un cuţit, o lingură şi o furculiţă. O cană şi aceeaşi farfurie cu buline colorate din vechiul serviciu de Alba Iulia pe care şi-l cumpăraseră în anii cincizeci. Cele cinci ceşti de Rosenthal – o a şasea se spărsese, iar farfuria era folosită drept capac peste ibric – se aflau ca în rastel în bufetul din faţa bibliotecii pe care era cocoţat televizorul.

În faţa bufetului cu televizorul exista o canapea cu arcuri de pe care urmărea meciurile de fotbal, de box şi de tenis, precum şi depărtarea plină de antene şi de becuri colorate de la blocul de peste drum. Trecea mereu de la o amintire la alta. Nu avea multe bucurii. Nu plângea niciodată. Lua parte la viaţă teleghidat, într-o somnolenţă puhavă. Cu cât treceau zilele şi se orânduiau leneşe şi cuminţi în ani cu atât mai mult se agăţa de viaţă, cerea vitamine, beuri, vitamina c, pastile de creştere a imunităţii.

Avea un somn agitat. Se trezea des noaptea, de vreo două, trei ori, apoi se ducea în mica baie de la capătul holului şi se aşeza greoi pe scaun. Deseori adormea acolo până dimineaţa. Dimineaţa cam pe la şase. Când ieşea pe terasă şi se conversa cu aceeaşi cioară pusă pe harţă. Şi privea strada destul de goală, singura oră când era astfel, căci începând cu ora opt şi până la opt seara cele trei benzi pe sens erau arhipline, umplute ochi cu maşini de diferite calibre şi capacităţi cilindrice.

Citea toate plianturile vârâte în cutia poştală şi ziarul cartierului, din doască în doască. Nesmintit. Şi din el îndeosebi reclamele. Că erau scrise cu litere mari şi putea să le vadă. Ochelarii nu-l prea mai ajutau, de-aia nici nu mai dădea drumul la televizor decât pentru meciurile de fotbal, box sau tenis pe care le căuta cu mâna, apăsând butoanele din apropiere. Telecomanda nu mai avea baterii demult şi nici nu mai putea fi folosită, se şterseseră toate comenzile. Iar când se uita la televizor se apropia de ecran. Odată, într-o seară, a adormit şi a intrat cu capul în geamurile micii biblioteci amenajată sub măsuţa televizorului, stilul ăla vechi, cu o placă rotitoare. A ajuns cu chiu, cu vai la chiuveta din baie. Se lovise la arcadă, îşi spărsese ochelarii şi semăna cu un boxer făcut knockout.

Se îmbrăca tern, în gri sau în albastru închis, bleumarin. Sâmbăta şi duminica îşi punea câte un costum din cele trei, unul gri, unul maron, rămas de la fiu-său şi altul albastru, peste care îşi arunca geaca aia de-un albastru puţin mai electric, ca de cratiţă. Îşi înnoda vreo cravată, de-alea înguste, luate de la „Adam”, pe vremuri, care reveniseră ca neroadele din nou în modă. De-acolo sau de la „Romarta”, de pe Calea Victoriei, vizavi de magazinul „Muzica” îi mai cumpăra nevastă-sa seturi de batiste de poplin, cu margini albastre sau vişinii. Acum folosea de-astea, de hârtie, avea o grămadă la capul patului. Se bărbierea sâmbăta dimineaţ a sau vineri seara şi se stropea cu ce-i lăsase băiatul. Aştepta să-l mai cheme pe la el, la masă sau la o ieşire la cimitir, la Străuleşti. O ieşire ca asta era un fel de sărbătoare, ocoleau pe la Mogoşoaia, se mai plimbau până la lac şi veneau pe dincoace, pe cocoaşele din Băneasa, opreau la o cofetărie de unde se încărcau de cataifuri şi de amandine şi o luau spre Colentina. Acasă. La fiu-su.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara