Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cronica Pesimistei:
Oameni care lipsesc de Ioana Pârvulescu


O ciudăţenie a memoriei mele este că pune bine datele de naştere ale prietenilor şi cunoscuţilor, pe care, măcar în gând, îi felicit în fiecare an, la soroc, în schimb şterge imediat din minte datele ieşirii din scenă. Mai mult, adesea uit pentru câteva minute că nu mai e posibilă întâlnirea pe stradă, la redacţie sau la vreun eveniment monden cu cei aflaţi acum ,în culise". Poate că nişte atomi rebeli din personalitatea lor se vor fi cuibărit undeva, în peisajul familiar în care s-au aflat odinioară şi astfel câte o amintire densă şi plină de viaţă se iveşte te miri când, fără o cauză determinabilă. Şi nu e vorba neapărat de oameni care mi-au fost foarte aproape, ci de simpli cunoscuţi, prieteni mai degrabă teoretic, care făceau ca lumea să mi se pară veselă prin simpla lor existenţă. Ştiam că sunt, iar asta era suficient. Dacă îi evoc acum fără nici un motiv conjunctural (comemorare, placă memorială sau editare de opere postume) este de dragul vieţii lor, pentru a prelungi senzaţia efemeră că sunt încă printre noi.

Cel mai uşor mi-este să-l cred încă pe-aici, prin lumea literaţilor, pe Z. Ornea, pentru că prezenţa lui discretă era firescul însuşi al vieţii de redacţie. În zilele de ,predare" soseam la România literară, pe la prânz şi găseam biroul ,nostru", la fel cum se întâmplă şi azi, plin de lume şi de vorbe (bune). O funcţie bineştiută a redacţiilor sudate este că te fac să uiţi de propriile griji. Uşa de la biroul directorului şi al ,şedinţelor de număr" săptămânale era întredeschisă. La masa lungă se zărea un singur om, aplecat bine deasupra unui manuscris pe care îl ocrotea cu trupul lui: Zigu Ornea. Îl corecta cu cea mai mare atenţie, operaţie care dura destul de mult. Noi ne antrenam în câte o conversaţie de actualitate sau de istorie literară, elogiam sau criticam sau aflam noutăţi şi, la un moment dat, când uitaserăm cu toţii de el, Zigu Ornea se întrupa din camera de alături drept în mijlocul subiectului nostru de discuţie, punând cu vocea lui domoală câte un accent glumeţ, dezvoltând o temă sau aducând precizări de om care cunoaşte viaţa literară de la Adam şi Eva şi până la zi. Văzuse multe la viaţa lui şi ştia să înţeleagă. Ochelarii lui de cititor se întîlneau în sclipiri cu ai lui Mihai Pascu, secretarul nostru de redacţie din anii '90. întotdeauna l-am văzut ca pe un gazetar interbelic, rătăcit, cu statura lui impunătoare, între noi, pigmeii.

Tot de la Dilema venea în redacţia noastră Tita Chiper, prietenă bună cu Adi Fianu şi mă mir uneori că nu le găsesc aşezate la un microcolocviu la secretariat sau la Adi în birou. Aveau ceva în comun: ştiau poveşti lungi şi destul de încâlcite cu personaje care păreau inventate, deşi erau pescuite din vieţile lor. Cele două vechi prietene aveau temperamente diferite: Tita era subtilă şi aluzivă, uneori criptică de-a dreptul, cu rafinamente de limbaj sadoveniene (puţini îl înţeleg şi cunosc şi admiră pe Sadoveanu cum o făcea ea) şi te uimea uneori cu câte o frază melancolică în care era concentrată o destul de amară filozofie a vieţii. Adi, Andriana Fianu, era vitală, băieţoasă (îi stătea bine să trântească pe neaşteptate, când se supăra, câte o apostrofă-sudalmă şi în asemenea momente avea ceva de copil care face cu plăcere lucruri interzise), era energică şi prietenoasă. Dintr-o privire sărbătorească şi cu sclipiri de mândrie îţi arăta că preţuieşte cutare sau cutare fleac pe care-l scriseseşi şi asta era extrem de reconfortant. Alteori îţi împărtăşea câte ceva din comorile trecutului ei, într-un aparté care dădea informaţiei o şi mai apăsată greutate.

Pe Costache Olăreanu îl întâlneam numai întâmplător. Părea proaspăt scos dintr-un roman scris de un autor senin, personaj decent, inocent, plăcut, cu o gentileţe gravă, definitivă, pe chip şi în gesturi. Nu mi l-aş putea, nu mi l-aş fi putut închipui nici în cele mai crunte situaţii făcând vreun rău cuiva, îi lipsea cu totul ,basseţa" din alcătuirea sufletească. Mi-l puteam însă imagina foarte bine strivit sau înşelat sau oropsit de inşi care erau, în toate, opusul lui. A-l întâlni era ca un talisman, îţi aducea noroc toată ziua şi faptul că nu-l mai zăresc pe la Târgurile de Carte mi se pare aproape de neînţeles. Tot un om de lume desăvârşit era Părintele Scrima. Numai că pe el nu-l vedeam să ajungă la dupe de personne, părea, dimpotrivă, o misterioasă prezenţă de departe, un om care a avut şi are acces la cele mai tainice fire ale vieţii, un fel de Kesarion Breb obligat să trăiască în cine ştie ce lume profană şi păgână. Îl sunam uneori cu câte o întrebare şi primul lucru pe care-l spunea (sunt convinsă, celor mai mulţi), cu accentul lui franţuzesc, era: ,Ce plăcerrreee să vă aud!", de parcă numai telefonul acesta îl aşteptase. Asta te făcea să te simţi de la început în largul tău şi, datorită inteligenţei lui (inclusiv una a situaţiilor), comunicarea aluneca pe făgaşuri propice până la sfârşit. Întâmplarea face ca, dintre toţi, numai el să fie cel pe la al cărui mormânt trec uneori.

Cele mai multe întâlniri cu Liggya Naum au fost tot pe fir, de aceea soneria telefonului meu n-a uitat încă posibilitatea ca la celălalt capăt să se afle ea. Vocea avea o directeţe şi o prietenie care interzicea orice separare pe ani. Deşi pentru mine ea era o dumneavoastră, conversaţiile dintre noi erau chiar mai calde şi mai deschise decât între mulţi tu, cum se întâmplă uneori când diferenţa de ani apropie, nu separă. Şi, dacă mă gândesc bine, nu cred că s-a întâmplat nici măcar o dată să nu-l aducă în discuţie şi pe Gellu Naum, de parcă falia între lumile în care ne aflam, pe de o parte noi, pe de alta el, nu ar fi existat.

Şi, mai ales, îmi e greu să cred că nu-i mai pot întâlni pe cei din generaţia cenaclurilor, pe Madi Marin, pe Nino Stratan, pe Mircea Nedelciu, altfel decât în cărţile lor. Mircea, ,marele Mircea", cum l-a numit celălalt Mircea, nici el mai mic, Cărtărescu, în Pururi tânăr, înfăşurat în pixeli, era pentru noi - pe-atunci studenţi, în timp ce el era deja scriitor - un personaj charismatic, făcut din materia aceea ciudată din care sunt alcătuiţi liderii naturali, nu cei învestiţi de cineva. Unde apărea printre noi, cei de vârsta lui sau cu vreo zece ani mai mici, se simţea o destindere (a venit!) şi o aşteptare nedefinită (să ia el lucrurile în mână!). Mi s-a părut mereu, deşi ulterior pe seama lui au început să apară zvonuri dintre cele care umbresc totul, mi s-a părut că are un simţ al dreptăţii ca personajele pozitive din romanele pentru copii. Când era el prin preajmă te simţeai la adăpost. La o petrecere de Revelion, cred că la Braşov, când fiecare a rostit o dorinţă pentru anul viitor (unul voia să-şi cumpere maşină, altul voia să se însoare sau să termine cu naveta), Mircea Nedelciu a făcut o afirmaţie care m-a urmărit ani de zile: ,În anul 198... îmi doresc să nu fac rău nimănui". Cum pe vremea aceea nu înţelegeam prea multe din ce mă înconjura, am fost impresionată că Nedelciu, care părea deseori un cinic, se poate gândi în felul acesta hieratic la viitor şi asta m-a făcut să-l admir şi mai mult. Ce remuşcări dure îl vor fi măcinat în acele clipe nu-mi puteam închipui, cu mintea mea copilăroasă şi cam înceată în a se dezmetici din acei ani.

Pe Madi sau pe Nino îi întâlneam mai ales la redacţia primei ,noastre" reviste, Contrapunct, după 1990. Aveau ceva în comun: o intuiţie redutabilă. Le ajungea osciorul ca să refacă dintr-o ochire dinozaurul şi nu făceau caz de asta. }inea de fibra lor de poeţi pursânge. Madi era fair play, calitate feminină pe care am socotit-o întotdeauna esenţială. Deşi generoasă şi veselă în public, i-am simţit întotdeauna în priviri o tristeţe care-mi strângea inima. Trăirile ei erau periculoase, pe buza prăpastiei. N-am fost prietene, nu mi-a făcut confesiuni, nu-i ştiam povestea, dar făptura ei era deschisă faţă de toată lumea, te făcea să te simţi bine. Cât despre Nino Stratan, fusese în ochii mei un personaj mitic. Alexandru Muşină ne povestea adesea vorbele lui de scăpărător spirit care ne făceau să râdem în hohote, chiar dacă le auzeam a zecea oară. Când l-am cunoscut, când citeam şi corectam cu el articole sosite la Contrapunct (el, angajat acolo, eu, ajutor benevol, în entuziasmul începutului), mi-am dat seama că faima care-l precedase nu avea nimic exagerat. M-am împrietenit cu Nino, care mă vizita de la redacţia Contrapunctului cu un etaj mai sus, unde lucram, la Editura Litera, îmi aducea câte o floare, şi nu mi-aş putea închipui începutul anilor '90 fără prezenţa lui bună şi voitoare de bine. Apoi nu l-am mai văzut ani mulţi. Probabil că, în sensibilitatea lui poetică, a trăit lumea ca orfanul din The Wall şi a ajuns la capătul filmului la fel: ,Iar după ce-au dat tot ce-au avut/ Unii se împiedică şi cad / Căci nu-i uşor să te izbeşti direct cu inima / De zidul unor căpiaţi!"

Toţi aceşti oameni lipsesc acum din lume. Îmi lipsesc.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara