Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cartea de poezie:
Şoapte de Dan-Liviu Boeriu

Ciprian Măceşaru, Locul în care n-am ajuns niciodată, Bistriţa, Editura Charmides, 2015, 40 pag.

Două par a fi direcţiile în care se construiesc versurile din Locul în care n-am ajuns niciodată: pe de o parte – o abordare senzorialafectivă a lumii, pe de altă parte – o neîntreruptă sugestie a absenţei.

Acuitatea de care dispune poetul e utilizată în virtutea unui principiu cu ramificaţii mistice. Realitatea se sondează după o logică a potenţialului. Nimic din ceea ce este acum nu are temei existenţial decât în măsura în care poate crea bucuria regăsirii într-un târziu mai degrabă atemporal. Prezentul e suspendat indefinit. Până şi fizicul, materia primă, devin aici moduri de a căuta o comuniune de dincolo de organic: „Privirea e mai mult / decât poţi controla, / atingerea este religia noastră, / atingerea oarbă, / dâra de melc. / Ochiul / se va deschide cândva / şi nu ne vom recunoaşte. / Până atunci / poţi să mă-nveţi pe de rost, / poţi să-mi măsori carnea / cu oasele tale.” Pe de altă parte, nu lipseşte o anumită ironie cu care poetul îşi autoevaluează speranţa. Pentru el, viitorul e o certitudine pe care nu a urmărit-o şi în legătură cu care nu are niciun fel de experienţă. Prin urmare, nu poate decât să-i întocmească un „diagnostic” lucid, amar şi îngrijorat. În faţa acestuia, mintea capitulează, lăsându-se prizoniera unei muţenii şi a unei imobilizări contemplatoare: „Viitorul / e un obicei prost / de care nu putem scăpa, / lucrează în noi ca un drog, / se joacă întruna cu minţile noastre. / Până şi în moarte îndrăznim / să vedem viitor. / Din liniştea asta / iese una şi mai adâncă, / şi mai înspăimântătoare, / dovadă că mai era ceva acolo / şi ni se face teamă. / Vedem limpede / cusături prin aer, / vedem firele / de lumină nealterată / şi nimic nu ne mai poate clinti.”

Poetul pledează pentru o imponderabilitate virtuală ca antidot la „urâţenia” vieţii cotidiene. Procedeul nu e original, însă bine integrat contextului emoţional din care se naşte poezia lui Măceşaru. Desprinderea de trendul poetic milenarist poate fi riscantă. Poetul îşi asumă cu seninătate „defectul” şi face acest lucru cu o siguranţă auctorială remarcabilă. Nu există niciun dram de revoltă, niciun strop de autoreferenţialitate, de nombrilism ori superbie. Există doar încrederea într-o poetică a eleganţei vizuale şi a sentimentului pur, chiar dacă acestea se petrec în solul unui minimalism de dată relativ recentă: „O să fie / atât de puţin / surprinzător. / Se vor ridica / organele noastre, / ca din morminte, / vor levita strălucitoare / şi proaspete. / Vom adormi înfriguraţi / şi vom fi gata / oricând / pentru mai mult.”

În faţa evidenţei că prezentul e nesemnificativ şi plictisitor, poetul adoptă o atitudine defetistă, afirmând încă o dată, chiar indirect, speranţa palidă în efectul catalizator care stă să vină. Unele imagini amintesc de scenografia sărac-domestică a lui Iustin Panţa, ca decor necesar pentru devoalarea unor gesturi compulsive, la limita disperării albe: „Becul s-a ars / de-o săptămână. / Când vin / şi plec / apăs / pe întrerupător. / Nimic / nu e altfel.” Ba chiar mai îndrăzneţ, Măceşaru face trimitere şi la Thomas Pynchon, într-o încercare de a aminti că existenţa ne e uneori încărcată de un absurd burlesc: „Preşedintele / George Washington / a avut proteză dentară / din fildeş de elefant / şi de hipopotam, / cu dinţi de om, / de cal şi de măgar. / Preşedintele / Washington / lua laudanum / şi nu aproba sclavia, / dar a moştenit / de la fratele său / 12 sclavi. / În câţiva ani, / numărul lor / a ajuns la 49” (Strigarea lotului 49 ).

„Locul în care n-am ajuns niciodată” este, în lirica lui Ciprian Măceşaru, un nod important în ceea ce priveşte evoluţia sa poetică. Din punctul meu de vedere, acesta este cel mai reuşit volum al autorului. Există aici o omogenitate tematică şi stilistică, întrun construct liric tandru şi meditativ, demnă de toată atenţia. Poemele au o cadenţă elegantă, cresc din propria lor materie afectivă şi se desăvârşesc, formal, în versuri simple şi compacte. Fie că încearcă să explice absenţele printr-o teorie a posibilului („Capetele de pod / au întotdeauna / o poveste de spus / despre oamenii / care-ar fi putut / să mai treacă / dintr-o parte în alta. / O vibraţie rămâne / nestingherită / în aer. / E de-ajuns / să accepţi / asta.”), fie că întemeiază ontologic neuitarea („Păstrează-mi locul la masă / de parcă aş fi mort / şi n-ai vrea să mă uiţi.), poemele lui Măceşaru seamănă cu nişte rugăciuni şoptite către un nicăieri în care, totuşi, şi-a pus şi ultima speranţă.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara