Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Cronica Ideilor:
„Obiectivul“ Noica de Sorin Lavric


La ediţia de anul acesta a "Bookfest"-ului au fost lansate două volume conţinînd o mare parte din dosarul de Securitate al lui Noica. Mai precis, la Editura Humanitas a apărut Constantin Noica în arhiva Securităţii şi, la Editura Muzeului Literaturii Române, Noica şi Securitatea. În cazul ambelor volume, selecţia, prezentarea şi îngrijirea documentelor îi aparţin Dorei Mezdrea. Ne aflăm aşadar în posesia unui eşantion reprezentativ din stufoasa literatură operativă ce s-a adunat de-a lungul deceniilor în jurul persoanei lui Noica. Şi se cuvine să ne întrebăm cum o putem judeca.

Spun asta gîndindu-mă că o stranie ingratitudine a memoriei culturale face ca posteritatea unui autor să nu ţină seama de dorinţele lui antume. Cu alte cuvinte, dorinţa expresă a lui Noica a fost ca cercetătorii să-i ignore în chip deliberat biografia, ceea ce înseamnă că ingratitudinea noastră pare să atingă, în cazul lui, un prag neaşteptat de dureros. Pe de altă parte, volumele ce-i alcătuiesc dosarul de Securitate, oricît de abjecte ar fi în privinţa intruziunii în viaţa lui privată, reprezintă o cronică amănunţită a biografiei sale. Şi atunci cum să nu te întrebi dacă editarea lor este o greşeală culturală sau, dimpotrivă, dacă, publicîndu-le, nu săvîrşim o pia fraus - o greşeală pioasă - în urma căreia imaginea filozofului are de cîştigat. Pe scurt, încălcîndu-i dorinţa, ne arătăm ingratitudinea sau, din contră, ne dovedim interesul faţă de memoria lui?

Dacă ar fi să dăm ascultare dorinţei sale testamentare - într-o însemnare publicată postum, în 1988, în revista Viaţa românească, Noica le cerea exegeţilor să-i caute spiritul exclusiv în opera scrisă, ocolindu-i cu totul viaţa - dacă i-am respecta dorinţa, nici un rînd din dosarul său nu ar trebui luat în seamă. Numai că, oricît de reverenţioşi am fi faţă de memoria lui, trebuie să recunoaştem că Noica, recomandîndu-le cercetătorilor să-i neglijeze viaţa, dădea glas mai curînd unei precauţii intime decît unei reguli care, respectată întocmai, ar fi fost o condiţie a înţelegerii filozofiei sale. Noica îşi apăra intimitatea şi nimic mai mult. Dar pentru un cercetător care ştie că opera unui autor nu poate fi separată de viaţa lui, gestul de apărare al filozofului nu se poate ridica pînă la pragul unei interdicţii. Noica trebuie ştiut tot, în virtutea unei cuprinderi integrale a destinului său cultural. Iar în raza acestei cuprinderi integrale intră şi biografia sa. Mai mult, chiar dacă imaginea gînditorului ar avea de pierdut prin divulgarea vieţii, preţul acesta trebuie plătit, căci opera lui nu poate fi înţeleasă fără a fi pusă în prelungirea biografiei.

Orice operă este pătrunsă de spiritul epocii în care a fost scrisă. A o judeca în ea însăşi, în virtutea unei analize aseptice de laborator logic, înseamnă a-i rata motivaţiile adînci. Iar Noica nu face excepţie. Cărţile lui nu au fost scrise în aerul imponderabil al speculaţiilor transcendente, ci în ambianţa adesea sufocantă a celui mai răscolitor secol din istoria României. Psihologia autorului şi tiparele ideologice succesive în care a respirat de la un deceniu la altul s-au impregnat vizibil în cărţile sale, şi de aceea, dincolo de satisfacţia impură pe care o curiozitate meschină o poate afla iscodindu-i viaţa, dincolo de această vulgară bucurie, paginile dosarului de faţă îşi au folosul lor. Ele ni-l redau pe Noica cu acea exactitate evocatoare pe care numai în jargonul arid, telegrafic şi adeseori agramat al angajaţilor Securităţii o putem întîlni.

Iată de ce, fără a avea intenţia de a fi cinic sau maliţios, cred că putem fi recunoscători informatorilor şi ofiţerilor operativi care au înnodat, pagină cu pagină, cronica vieţii lui Noica. Fără ei, biografia sa nu ar fi putut niciodată să fie reconstituită cu atîta bogăţie de amănunte. S-ar fi pierdut, dacă nu ceva esenţial, atunci negreşit o puzderie de detalii pe care memoria nici unuia din contemporanii lui nu le-a însemnat în paginile vreunui jurnal. Aşa se face că, deşi intimitatea lui a fost spulberată - şi nimeni nu se îndoieşte că demersul Securităţii a fost de o abjecţie vădită - viaţa lui a fost conservată ca într-o bancă de date menite uzului public. Cum s-ar spune, orice rău e înspre bine.

Dacă ar fi apucat să-şi citească dosarul, Noica l-ar fi repudiat în întregime, considerîndu-l nu atît o profanare a elementului privat din viaţa sa, cît mai curînd o pierdere de vreme pentru cei care au stat să se ocupe cu latura accidentală, fatal superficială, a existenţei sale cotidiene. L-ar fi iritat nu imoralitatea întreprinderii, ci lipsa ei de miez spiritual. Aşa cum filozofului îi displăcea să fie filmat, argumentîndu-şi repulsia prin neputinţa camerei de luat vederi de a-i surprinde spiritul în desfăşurarea lui discursivă (televiziunea surprinde contextul unui om, dar nu textul lui - obişnuia să spună Noica), tot aşa dosarul acesta l-ar fi nemulţumit prin îngustimea deschiderii spirituale. Un dosar fără idee, fără ambianţă culturală şi fără nobleţe, aşa l-ar fi caracterizat filozoful. Adică o amestecătură de întîmplări şi conversaţii semănînd izibitor cu pestriţătura haotică a unei rubrici de fapt divers: detalii adunate alandala, ca într-un evantai ameţitor ce nu poate reda substanţa unui spirit filozofic.

Şi totuşi, repudierea dosarului nu o putem împărtăşi. Pentru exegeţi şi biografi, paginile de faţă sunt o mană cerească. Cu o condiţie însă: să ai discernămîntul de a citi selectiv, dînd la o parte pojghiţa deformatoare a opticii celor care îl filau pe Noica. Căci, ceea ce este frapant în orice dosar informativ este grila de schimonosire prin care angajaţii Securităţii îşi urmăreau victimele. Viaţa lui Noica, privită prin ochii celor care îi întocmeau notele informative, apare schematică pînă la serbezime şi vinovată pînă la infracţiune. Cauza e una singură: Noica stătea sub incidenţa prezumţiei de vinovăţie, atitudine preventiv-bănuitoare prin care securişii transformau orice om într-un duşman potenţial, adică într-un adversar care, mai devreme sau mai tîrziu, avea să-şi dezvăluie singur vinovăţia. Totul se reducea la răbdarea cu care ştiai să-l urmăreşti, căci restul venea de la sine: autodeconspirarea inculpatului. Aşa se explică tonul incriminator şi clişeele stigmatizante pe care mai fiecare subofiţer le folosea atunci cînd îşi întocmea procesele verbale. "Obiectivul" Noica trebuia să intre într-un orizont de aşteptare pe care nu avea voie să-l contrazică. Era ca şi cum ar fi fost prins în ştanţa anticipativă a unor previziuni care îi ghidau conduita chiar mai înainte ca ea să fi avut loc.

Aşadar, dacă dăm la o parte ticurile şi deformările profesionale ale urmăritorilor, vom avea în faţă pagini pe cît de credibile sub unghi biografic pe atît de parţiale sub unghi omenesc. Cu alte cuvinte, deşi informaţiile sunt verosimile şi pot fi verificate, ele înfăţişează viaţa lui Noica în chip fragmentar, ciuntit şi pe felii. Mai precis, dosarul nu poate fi citit ca o carte menită a fi parcursă de la cap la coadă, o carte în care cititorul să fie introdus pas cu pas în universul protagonistul ei. Nu avem aşadar de-a face cu o construcţie coerentă, ci cu o colecţie de fapte care, pentru un cititor nefamiliarizat cu viaţa lui Noica, au mai curînd un efect derutant. Ceea ce înseamnă că şirul notelor, proceselor verbale şi denunţurilor se supun unei înşiruiri rigide şi, de la un moment dat încolo, previzibile. Noica era un personaj suspect a cărui atitudine nu trebuia să iasă din tiparului scenariului hărăzit. Tocmai de aceea cititorul va trăi cu senzaţia că asistă la o înlănţuire de secvenţe lipsite de creştere şi de motivaţie omenească. Noica pare o făptură unidimensională privită doar prin fanta schimonositoare a verdictelor ideologice. Dar, din loc în loc, în masa de relatări oţioase şi în amalgamul de sentinţe ideologice, din loc în loc apar scene autentice, unde Noica devine un personaj credibil, viu şi în întregime recognoscibil pentru cei care l-au cunoscut. Acestea sunt paginile care merită interesul cercetătorilor. Dar, pînă să ajungi la ele, trebuie mai întîi să dai la o parte balastul incriminator, de perdea tulbure, a detaliilor găunoase şi împovărătoare.

E inutil să amintesc că Noica nu a fost colaborator al Securităţii. Dacă trecem aşadar peste umorile răuvoitoare ale celor care caută cu lupa indicii ale colaboraţionismului lui Noica, constatăm că valoarea acestor note informative nu poate fi înţeleasă decît dacă le aşezăm în contextul în care ele au fost întocmite. Sîntem în anii '70-'80, o perioadă cînd nimeni nu putea prevedea căderea comunismului. În ele e vorba de un intelectual "reacţionar", cum însuşi Noica spune despre sine, pus în faţa reprezentanţilor unei instituţii de opresiune. Cine a trecut printr-o astfel de experienţă are dreptul să judece, cine nu a trecut trebuie să se abţină.

Să încheiem punînd în lumină meritul Dorei Mezdrea, acribia sisifică cu care a cules, cuvînt cu cuvînt, paginile dosarelor informative. De fapt, dintre editorii care şi-au făcut un merit din a smulge intelectuali interbelici din uitare, numele Dorei Mezdrea trebuie pomenit cu precădere.

Condiţia ca un intelectual să supravieţuiască morţii este ca posteritatea să-i pomenească viaţa. În privinţa lui Noica, putem fi liniştiţi: filozoful are o posteritate sigură pe care insinuările detractorilor nu o pot micşora.