Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cartea Românească:
Oblic şi oblu de Daniel Cristea-Enache

N. Steinhardt în interviuri, ediţie îngrijită, prefaţă, cronobiografie şi note de Florian Roatiş, Editura Aius, Craiova, 2014, 260 pag.

Majoritatea interviurilor cu N. Steinhardt din secţiunea întîi a consistentului volum îngrijit de Florian Roatiş, cu un titlu descriptiv şi „modest” (N. Steinhardt în interviuri), sînt din anii ‘80.

Excepţie face un dialog despre… muzica uşoară, înregistrat de Steinhardt în 1970 cu Alexandru Baciu şi publicat două decenii mai tîrziu, după Revoluţie, în România literară (numărul 26 din 1990). Purtate în ultimul deceniu de viaţă al monahului de la Rohia şi în ceea ce avea să fie şi ultimul deceniu de regim comunist în România, interviurile arată un spirit netemător, exprimînd fie „oblic”, fie „oblu” adevăruri neconvenabile politicii oficiale şi cunoscute, unele, de toată lumea. Pe cele mai puţin cunoscute are grijă Steinhardt să le evoce, în complicitate, adesea, cu intervievatorul.

El se referă eliptic şi aluziv la realităţile cotidiene, însă pe larg şi repetitiv la noţiuni precum demnitate, curaj, cinste, libertate, adevăr şi la scriitorii, de el cunoscuţi ori citiţi, care le ilustrează. Cu cît valorizează mai mult un scriitor curajos sau literatura pe care acesta o face să fie aşa, cu atît (se subînţelege) epoca în care curajul apreciabil e şi demn de elogii este mai tristă. Cu experienţa anilor ‘50 şi cu propria detenţie politică în urmă, Steinhardt este un om păţit, dar neînfricoşat. Critica interbelicului „trăirist” făcută în anii tinereţii devine, acum, o pledoarie inversă, pentru un timp al valorilor deopotrivă individuale şi comunitare.

Interbelicul trebuie repovestit, fiindcă oferă modele viabile – iar el, N. Steinhardt, se vrea un fel de punte între democraţia dinainte de Al Doilea Război Mondial şi postcomunismul nemenţionat, dar vizat. Astfel se explică abundenţa referinţelor la colegi de generaţie „trăiristă” cu care Steinhardt a avut – ideologiceşte – relativ puţine în comun. Monahul de la Rohia se bucură ca de un succes personal de republicarea în România a lui Eliade; şi vrea, tot la jumătatea deceniului nouă, mai mult Cioran. Strălucita generaţie interbelică o vede ca pe o precursoare a promiţătoarei generaţii ‘80; şi invers: aproape de fiecare dată cînd menţionează laudativ cărţi ale tinerilor „optzecişti”, în interviu apare ca un reflex comparaţia dublu orientată cu generaţia sa. Interbelicii se regăsesc în „optzecişti”, aceştia din urmă îi continuă pe cei dintîi.

Dincolo de coeficientul de wishful thinking al acestei raportări (între cele două generaţii sînt diferenţe mai mari decît asemănările), e de reţinut tocmai aventurarea monahului cărturar într-o comparaţie imposibilă. N. Steinhardt, el, are umilitatea unui bun conductor de valoare morală şi artistică. Valorile, chiar din cîmpuri diferite, pot fi şi trebuie să fie puse în legătură şi-n continuitate. Interesul şi admiraţia originalului monah pentru literatura tinerilor se datorează nu dorinţei de a ajunge să le fie pe plac, prin flaterie şi entuziasme de circumstanţă; ci sentimentului că generaţia pe care o prizează rezistă, totodată moral şi literar, unei epoci tot mai degradate. Finalul interviului ludic-ascuţit luat de Radu Săplăcan pentru „Astra” şi publicat de Steinhardt în volumul Escale în timp şi spaţiu (1986) este edificator. Săplăcan îl „provoacă” să explice motivele pentru care a declarat că generaţia ‘80 îi aduce aminte de generaţia sa. Cum răspunde Steinhardt: „Păi (de pot spune astfel, cum obişnuia şi E. Lovinescu să-şi înceapă frazele mai nuanţate), tocmai asta disting eu la generaţia ‘80: cele mai multe dintre capriciile, răsfăţurile, toanele generaţiei interbelice (a mea, adică); dintre încăpăţînările, convingerile, fidelităţile ei; dintre panaşele, îndîrjirile, locurile ei comune: încrederea în autenticitate, sila de minciună şi făţărie, dragostea «nebună» de libertate (bunul suprem), uimirea în faţa cedărilor grăbite, dispreţul total pentru fricoşi (îndeosebi pentru cei virtuali: nu-i ameninţă un pericol real şi iminent, ci îi scutură eventualitatea unuia puţin probabil), o doză normală de curaj, prejudecata (de voieşte cineva să-i zică aşa) că ţinuta şi demnitatea – ca şi băutura – nu-s pentru vite, ci pentru oameni, sentimentul că - în general - oamenii nu-s dobitoace şi că au ontologice înclinări spre depăşirea necesităţii şi utilului, spre frumos şi adevăr…

Destul! Iată că am început să fac apologia trecutului vrînd să o fac pe a generaţiei ‘80. Şi risc să cad în capcana întrebuinţării cuvintelor mari. Ridicolul e pe aproape. Mă opresc. Deşi, ehei… Poate că şi în aşa-zisul cinism, în pseudo-frivolitatea, în cinstita duritate, în deşteapta ironie, în pseudo-răceala ori presupusa adiaforie a generaţiei tinere mocneşte ceva din vechile noastre aspiraţii deopotrivă existenţiale şi duhovniceşti. Noi le ziceam trăiriste. În perspectivă ni se dezvăluie mai curînd nobile şi sentimentale.” (pp. 91-92).

Forţata, dar atît de frumoasa oglindire a generaţiei vechi în cea nouă este dublată, retoric, de reliefarea pretinselor defecte ale literaturii şi atitudinii tinerilor. Aşa-zisul cinism şi pseudo-frivolitatea presupun invective şi diatribe anterioare interviului, etichete deja puse generaţiei ultime de către conservatori ideologici şi literari. Steinhardt îi laudă pe tineri cu vizibilă încîntare pentru texte ce presupun ori exprimă o atitudine demnă (cinstita duritate, deşteapta ironie, presupusa adiaforie); şi sugerează cu fineţe, fără a numi în clar, mica spaimă a responsabililor partinici cu literatura. Duritate a „optzeciştilor” faţă de ce tip de literatură? Ironizare a cui? Adiaforie în raport cu ce?

Aceasta este strategia discursivă a lui Steinhardt în interviurile cît mai libere oferite, de el, în anii cenzurii şi ai controlorilor ideologiei unice. Laudă în mod repetat şi detaliat ceea ce se opune sau rezistă regimului, trecînd sub tăcere regimul însuşi. Cititorul din epocă, împărtăşind contextul, „prinde” imediat subtextul. Mă întreb însă dacă cititorii foarte tineri de astăzi, cei născuţi şi formaţi după Revoluţie, vor mai fi înţelegînd, fără glose, la ce se referă Steinhardt în dialogurile sale din anii ‘80.

Cu totul diferit stau lucrurile în a doua secţiune a cărţii, alocată de un cercetător prob ca Florian Roatiş interviurilor despre Steinhardt. Ele sînt realizate şi publicate după 1990, aşadar după moartea monahului de la Rohia şi după căderea, în Est, a comunismului care l-a aruncat şi pe acesta în închisoare. În a doua parte a volumului, aluziile, stilul „oblic”, miza pe subtext, încrederea în capacitatea cititorului de a utiliza codul şi a decripta, prin el, referinţele nu îşi mai au rostul. Paginile sînt acum pline de date, nume, detalii de pe conturul experienţelor lui Steinhardt; evocările sînt obiectiv-factuale; episoadele biografice sînt conturate prin focalizări, detalieri, reluări şi conexări de informaţii. Ca şi în cazul lui Ion D. Sîrbu (nu şi în cel al lui Ion Caraion), cititorului avizat îi face bine să-şi reconfirme iluzia că opera şi existenţa unui autor de limbă română, în secolul 20, nu sînt în divorţ; că există exemple de oameni care au rezistat ca oameni şi – sub aceleaşi nume – de scriitori care rezistă ca scriitori. Florian Roatiş îşi cunoaşte foarte bine „obiectul” literar şi uman, utilizînd interviurile (ale sale şi ale altora) ca pe nişte reflectoare orientate, din puncte diferite, spre o viaţă atît de neobişnuită.

Din volum reiese, încă o dată, aversiunea lui N. Steinhardt faţă de cuvintele mari şi frazele emfatice, faţă de stilul găunos şi fals în literatură şi în viaţa socială. Astăzi lucrurile se prezintă mai bine, dar nu cu mult: cele mai bombastice epitete înconjoară, frecvent, volume cu totul modeste şi autori aşijderea. În acest context, criticului i se pare suficient să spună că o carte făcută de un cercetător ca Florian Roatiş despre un scriitor şi un om ca Steinhardt nu putea fi altfel decît bună şi utilă.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara