Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Editorial:
Obsesia identităţii de Nicolae Manolescu


Întrebat de Daciana Branea care sînt, în opinia lui, principalele caracteristici ale Europei Centrale, Tony Judt consideră drept un aspect esenţial "obsesia autodefinirii". Profesorul de studii europene de la New York University spune în continuare (textul dialogului de la Timişoara, din octombrie 1998, din cadrul Fundaţiei "A treia Europă", a fost publicat, laolaltă cu altele aparţinînd lui Judt, în Europa iluziilor, Polirom, 2000): "Nimeni n-ar întreba în mod normal care sînt caracteristicile literaturii franceze, engleze sau germane. Dar în cazul celei central-europene, întrebarea se repetă în mod obsesiv, pentru că există în cultura acestui spaţiu o combinaţie ciudată între o mare siguranţă intelectuală şi o mare nesiguranţă identitară". Sublinierile îmi aparţin. Îl rog pe cititorul însemnărilor de faţă să reţină cele două elemente ale combinaţiei. Voi reveni la ele, după un ocol pe care-l cred necesar în lămurirea problemei înseşi a nevoii de autodefinire care apare în anumite culturi. Tony Judt e de părere că Europa Centrală e mai degrabă un concept decît o realitate cu graniţe determinabile (sau, cu atît mai puţin, unanim admise), unul din acele concepte care le fac trebuinţă, bunăoară, fizicienilor ca să descrie atomul sau astronomilor ca să descrie unele fenomene din univers la care nu au acces nemijlocit.
Observaţia lui Judt mi-a readus în minte faimoasa dilemă a lui George Steiner în căutarea limbii sale materne (de la paginile 154-163 ale ediţiei româneşti, Univers, 1983, a genialei sale cărţi intitulată După Babel). Născut la Paris, dintr-un tată evreu ceh şi o mamă probabil alsaciană, crescut în Franţa şi în SUA, vorbind de la început în casă franceză, engleză şi germană, cu "particule puternice de cehă şi idiş austriac", dincolo de care răsuna ecoul ebraicii, Steiner s-a folosit întreaga viaţă - ca să vorbească ori să scrie - de cele trei limbi principale. N-a reuşit să descopere pe nici o cale (nici apelînd la hipnoză, la metode pe care i le-au indicat psihiatrii etc.) care, dintre acestea a reprezentat pentru el "o Muttersprache mai profundă pe verticală decît celelalte două". Frustrarea lui Steiner a fost de natură identitară. El s-a întrebat dacă nu cumva "indivizii multilinguali sau copiii crescuţi simultan în contextul prea multor limbi (există oare un număr critic?) sînt predispuşi la schizofrenie şi tulburări de personalitate".
Se remarcă lesne că tema speculaţiei lui Judt cu privire la culturile multiple, precum aceea a Europei Centrale dintre 1818 şi 1918, şi tema lui Steiner, cu privire la poligloţii din naştere revin la o unică obsesie, a identităţii. S-ar părea că şi multiculturalismele de felul celui central-european, şi multilingvismul unor inşi născuţi în spaţii multietnice conduc uneori la schizofrenie sau la tulburări de personalitate adică din care ia naştere obsesia cu pricina. Culturile monocolore sau cu dominante nete suferă mai puţin de neîncredere în ele înseşi şi nu ţin numaidecît şi la tot pasul să se autodefinească.
Există totuşi unele excepţii de la această regulă empirică, dacă o pot numi aşa, care sînt importante, fiindcă în loc să confirme regula, par s-o pericliteze. O excepţie este chiar ţara de adopţiune atît pentru Steiner, cît şi pentru Judt: SUA. Multiculturalismul central-european de acum două secole seamănă, raportat la acela nord-american de astăzi, cu o picătură de apă dintr-un ocean. Şi totuşi n-am băgat de seamă ca nord-americanii să fie preocupaţi de identitatea lor sau să caute a se defini cu tot dinadinsul. O excepţie contrară o înfăţişează unele ţări mici, relativ omogene etnic, lingvistic şi religios, care se dau deseori de ceasul morţii negăsindu-şi (mai corect: avînd această impresie) formula identitară proprie. Să mai spun că România este exemplul perfect? O ţară cu o limbă atît de unitară, încît n-are, în sensul strict, dialecte, cu peste optzeci de procente de ortodocşi şi cu peste nouăzeci de români etnici îşi are de cîteva secole, dacă nu chiar de la formarea statului, în orice caz de la apariţia conştiinţei naţionale şi a conştiinţei originii latine, obsesiile ei identitare. Mai concret spus, de fiecare dată, în acest timp, cînd românii au fost puşi în situaţia de a fi integraţi în comunitatea supranaţională de care ţineau firesc, în Europa, cu alte cuvinte, s-a născut în ei impulsul contrar, izolaţionist sau aspirînd la un alt spaţiu spiritual, cum ar fi acela răsăritean, s-au produs "revolta fondului nostru nelatin", tracismul, dacismul şi celelalte.
Mi-e greu să găsesc acum o explicaţie satisfăcătoare pentru excepţiile cu pricina. În ce ne priveşte, am totuşi de făcut unele precizări. Schizofrenia, pomenită de Steiner şi evidentă în subtext şi la Judt, nu e chiar boala de care suferă cultura română. Să ne reamintim că Judt notează că, la central-europeni, obsesia autodefinirii vine dintr-o combinaţie de doi termeni morali. Schizofrenia e cuprinsă în cel de al doilea: nesiguranţa identităţii. În cel dintîi, siguranţa intelectuală, se poate dimpotrivă întrevedea, dacă ne gîndim bine, o înclinaţie paranoică. Trebuie să spun că, în comportamentul românesc, prevalează mai cu seamă siguranţa decît nesiguranţa de sine. Obsesia noastră nu-şi are la propriu vorbind cauza în dileme identitare, ci, tocmai invers, în prea apăsate convingeri cu privire la însuşirile şi originile noastre. Naţionalismul românesc e mai puţin tulburat de îndoieli decît animat de certitudini, este arogant, nu umil. Şi dacă dorim să căutăm aici un complex, căci poate exista şi aşa ceva, el este de superioritate, nu de inferioritate. Obsesia noastră de a ne autodefini nu izvorăşte din spaima că n-avem identitate, ci din iritarea că identitatea nu ne este recunoscută la valoarea ei. Cu excepţia tînărului Cioran, nici unul din gînditorii noştri naţionalişti nu are comportare schizofrenică, defensivă, autocritică şi pesimist-prăpăstioasă. Paranoia se observă clar la cei mai mulţi, ultimul exemplu (dar cît de caracteristic!) fiind Noica, ofensiv, critic îndeosebi la adresa altora şi optimist mai dincolo de marginile adevărului.