Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

 
Ochiul magic de Cronicar

„Prietenul lui Ionesco şi Beckett”

În martie, la Salonul Cărţii de la Paris, Institutul Cultural Român a organizat un colocviu cu participare europeană: Cioran – le pessimisme jubilatoire. Revista 22 publică, în mai multe numere, seria textelor prezentate în acea dezbatere. De data aceasta, în numărul 28 (din 5 - 11 iulie), putem citi textul lui Nicolas Cavailles, intitulat „Cioran – om de lume?”. Ni se pare un accent interesant: este greu să ni-l închipuim pe Cioran frecventând saloanele pariziene la modă. Este o dimensiune care iese din realitatea acestui scriitor strălucit: el, care s-a impus ca un ins al refuzului, el, obsedat de „moarte, vid, lupta împotriva eului”, el, stăpânit „de lehamite şi mizantropie”, cu „sfâşieri lăuntrice” şi „frământări metafizice”. Totuşi, perioada aceasta a omului de lume a existat şi a durat câţiva ani. Să reţinem motivaţia lui Cioran: „...frecventam saloanele dintr- un fel de curiozitate stupidă” (mărturiseşte el în 1966). Iar mai târziu, spre sfârşitul anilor 1980, se confesează, cu umor şi autoironie, lui Mihai Iacob: „a fost o vreme când îmi plăcea să beau whisky şi, cum nu-mi puteam îngădui să cumpăr, mă duceam la recepţii – şi întotdeauana eram prezentat drept prietenul lui Ionesco şi Beckett”. Acest amănunt din biografia lui Cioran ne arată, încă o dată, că portretul unui om e compus din linii care fac parte din adevărul său şi, deopotrivă, din altele, străine, care nu se potrivesc deloc cu acest adevăr unanim acceptat.


Sinuciderea lui Voronca

Un remarcabil dosar, intitulat De ce s-a sinucis Voronca?, publică revista APOSTROF, în numărul 6/ 2011. O importantă contribuţie la istoria literară, dosarul, întocmit de Carol Iancu, este alcătuit dintr-un eseu, Ilarie Voronca – poet al modernităţii şi al iubirii, şi un epistolar cuprinzând 12 scrisori inedite ale lui Voronca adresate lui Saul Axelrud, un medic basarabean stabilit în Franţa. Ultima dintre aceste scrisori face o dezvăluire cu adevărat senzaţională: Voronca s-a sinucis din cauza unei femei, o misterioasă Rovena, pe care o cunoscuse în 1939. Timp de şase ani, scriitorul, aflat în Franţa, purtase o corespondenţă intimă cu această femeie, rămasă în ţară, iar în martie 1946 face o călătorie la Bucureşti pentru a o aduce cu el în Franţa. Ce-i scrie despre asta Voronca lui Axelrud: „În două cuvinte: trăiesc cea mai gravă dramă a vieţii mele şi nu ştiu încă dacă voi scăpa cu viaţă. Am întreprins călătoria la Bucureşti. [...] Primit în triumf, nu am rămas acolo decât 17 zile, perioadă necesară procurării documentelor divinei (vai! diabolicei) Rovena. Am luat vaporul în 4 februarie şi am ajuns la Marsilia pe 23 februarie. Deja pe vapor am simţit că pasiunea Rovenei nu mai era cea din 1939. La vreo zece zile după ce ne-am instalat la Paris, mi-a făcut următoarea mărturisire: a cunoscut mai mulţi bărbaţi în timpul celor 6 ani cât am stat despărţiţi. Dar, de un an, trăia practic cu un bărbat pe care continua să-l adore. [...] Am vrut să mă omor. Cu gaz. Rovena m-a surprins. Cu fiecare zi mă detestă mai mult. O iau cu forţa o dată sau de două ori pe zi. Se arată dezgustată. Niciun cuvânt drăguţ. Nicio delicateţe. Mai frumoasă ca niciodată. Şi îmi tot repetă: «nu mă poţi forţa să te iubesc». Ce să fac, dragă Prietene? Soţii Manzeng mă sfătuiesc să mă rog. Iar eu vreau s-o ţin lângă mine. Sunt nebun după ea!”.


Dar dacă experţii nu greşesc?

Numărul pe aprilie-mai al revistei FOREIGN POLICY, ediţia românească, se ocupă de două teme arzătoare şi întrucâtva conexe: chestiunea hranei şi noul Orient Mijlociu. Dosarul despre hrană, despre care e foarte nimerit să spunem că e consistent, se remarcă prin câteva reportaje bine informate şi aproape la fel de bine scrise, deşi uşurel teziste în sprijinul tezei actorului economic raţional – un model despre care se pot spune multe, cu excepţia faptului că ar fi reperabil în realitate. Astfel, un articol cu un titlu care nu poate să nu atragă atenţia, „Peste un miliard de oameni suferă de foame în întreaga lume” – dar şi cu subtitlul polemic „Dar dacă experţii greşesc?”, scris de Abhijit Banerjee şi Esther Duflo, reţine dintr-o cercetare de teren faptul că populaţii semnalate drept sărace, adică lipsite de resurse de hrană, nu fac totul pentru a se hrăni, ci afişează un comportament în aparenţă extravagant, fie cumpărându-şi televizoare şi alte electrocasnice, fie economisind luni întregi pentru a putea face cadouri consistente la nunţi. Recomandarea autorilor este reanalizarea politicilor întrajutorării, care, e adevărat, nu şi-au prea dovedit eficienţa, dar, făcută în virtutea ideii că aceste populaţii n-ar avea nevoie de ajutor, cum sugerează autorii, o asemenea reevaluare n-ar face bine nimănui. Pe lîngă faptul că textele se citesc cu un sentiment de jenă în contextul secetei teribile, cea mai severă din ultimele şase decenii, soldată cu numeroase victime, cu care se confruntă, exact în această perioadă, Somalia, Etiopia şi Kenya, merită repetat că e nevoie de ceva mai mult pluralism când încercăm să înţelegem comportamentul unor populaţii care nu ne seamănă în toate privinţele, dar pentru care senzaţiile de foame şi de sete sînt cu siguranţă la fel de chinuitoare cum ar fi şi pentru noi. În acelaşi dosar mai figurează titlurile „Noua geopolitică a alimentelor”, „Mîncarea explică lumea”, „Mşnîncă, bea, protestează”, „Baghetele războiului” şi „Viitorul alimentelor” – o suită de analize care fac mai transparente politicile hrănirii (ca şi pe-ale înfometării).

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara