Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

 
Ochiul magic de Cronicar

Un patrimoniu de mătase

Din revista HISTORIA din februarie 2011 aflăm că primăria Romei, îngrijorată de degradarea Colosseumului, a lansat un proiect de restaurare arhitecturală care, în urma licitaţiei, a fost cîştigat de un magnat local, Diego Della Valle. Toate cheltuielile necesare conservării uriaşului patrimoniu pe care îl presupune brîul de ruine al Colosseumului vor fi suportate de omul de afaceri italian. Lucrările vor începe la sfîrşitul acestui an şi vor dura peste doi ani, dată fiind şubrezenia actuală a edificiului, sporită de poluarea mediului şi de vibraţiile provocate de o linie de metrou din apropiere. Motivaţia lui Diego Della Valle a sunat astfel: „pentru a spori imaginea ţării noastre”. Oare cînd vom trăi clipa cînd miliardarii români vor simţi nevoia să facă acelaşi lucru cu patrimoniul distrus de aici? Un alt detaliu mirabil priveşte descoperirea mătăsii în China mileniului trei înainte de Christos. Potrivit lui Confucius, prinţesa Leizu avea 14 ani cînd a scăpat în ceaşca de ceai un cocon de mătase. Ca să-l scoată de acolo, tînăra a început să desfacă firul de pe gogoaşă. Aşa s-a ivit ideea ţeserii firelor de mătase. Secretul a fost păstrat de chinezi 3000 de ani, alături de arta creşterii viermilor de mătase. Cît de mult poate cîntări întîmplarea în aducerea pe lume a unei descoperiri…


Citat sau ba?
Aceasta e-ntrebarea...

În DILEMA VECHE, Nr. 366 / 17- 23 februarie 2011, în articolul Deci, unde a spus Patapievici chestia aia?, Cristian Ghinea atrage atenţia asupra unui articol apărut cu trei săptămâni în urmă în „Observator cultural”, în care Lavinia Bârlogeanu comentează volumul Idolii forului coordonat de Sorin Adam Matei şi Mona Momescu, sub titlul „Vacile sacre“ ale României culturale: între adulaţie şi critică.
Cine ştie care sunt „idolii forului” ştie şi cine sunt „vacile sacre”. Cristian Ghinea atrage atenţia că autoarea i-a atribuit lui H.-R.Patapievici (aţi ghicit, una dintre „vacile sacre”, în viziunea autoarei din „Observator cultural”) câteva cuvinte halucinante: „Domnul Patapievici a exprimat foarte bine această realitate a grupului său de apartenenţă simbolică, atunci cînd spunea că «cine nu-l votează pe Băsescu îşi pierde calitatea de alegător». Este, în mod cert, vorba de o intervenţie totală, sacrală, care arată că în joc este existenţa colectivă, ca în orice formă a sacrului.” Cum e cu certitudinile? Păi să vedem: un cititor o somează pe autoare (pe pagina web a revistei, într-un comentariu la subsolul articolului) „să aibă onestitatea intelectuală de a da sursa citatului atribuit lui HRP”. Autoarea răspunde la rândul ei printr- un comentariu foarte amplu, în esenţă următoarele: „Cît despre dl HRP, ideea evocată în articol se regăseşte intr-o serie de luari de pozitie favorabile presedintelui (ce-i mai rau, chiar din campania electorala - vreti sa le insiram? Va reamintesc ca unele sunt de un penibil care cade greu), toate subsumate aceluiasi registru al respectului orb si sfint prin care se origineaza, permanent, un grup de putere. Banuiesc ca urmariti evz si Antena 3, canale pe care a incercat dl HRP sa ne convinga de multele atuuri ale presedintelui”. Prin urmare, cam peste tot a spus dl Patapievici fraza pe care n-a auzit-o nimeni, în special la Antena 3, unde este frecvent invitat să-l laude pe preşedinte (!!!).
Cristian Ghinea insistă să afle unde a spus Patapievici chestia aia. Dacă dna Bârlogeanu nu crede că e cazul să dea explicaţii, Cronicarul ar vrea să ştie ce părere are redacţia „Observatorului cultural” despre faptul că un colaborator al său nu a reuşit timp de trei săptămâni să dea sursa unui citat neverosimil pe care i-l atribuie cuiva.


Bine mersi

În OBSERVATOR CULTURAL din 17-23 februarie, Marius Oprea semnează un interesant articol al cărui titlu rezumă cazul: Securiştii care l-au torturat pe Vasile Paraschiv sunt bine mersi. Istoricul rememorează datele legate de represiunea la care a fost supus acest extraordinar opozant al regimului comunist de la noi: 28 mai 1979, când Vasile Paraschiv este răpit de patru ofiţeri de Securitate şi, în pădurea Păuleşti, este bătut cu bestialitate; apoi, 19, 27 martie şi 1 aprilie 1979, când este atacat şi bătut pe stradă; apoi, 7 mai 1987, când are loc o percheziţie domiciliară; în fine, 14 mai 1987 şi 22 martie 1989, când este răpit a doua şi a treia oară, fiind dus în case conspirative ale Securităţii unde mai mulţi ofiţeri de Securitate şi de miliţie îl interoghează, îl torturează şi-l ameninţă cu moartea, zile la rând. În total, 67 de persoane (din Securitate, din miliţie, din procuratură, din activul de partid, ca şi medici psihiatri) au participat la aceste acţiuni ilegale şi violente împotriva disidentului. După căderea regimului comunist, Vasile Paraschiv şi prietenul său mai tânăr, Marius Oprea, i-au identificat pe torţionari şi au înaintat o plângere la Parchetul General, prin care solicitau anchetarea celor vinovaţi. În decembrie 2008, Parchetul General, prin procurorul Marius Iacob, a respins plângerile ca neîntemeiate: în opinia omului legii, tortura nu fusese decât abuz în serviciu, care s-a prescris! Ciudat sau nu, această decizie strâmbă nu ne miră deşi ne revoltă.


Paradoxurile lui Creangă

În numărul 11-12 din 2010 al VIEŢII ROMÂNEŞTI, Mihai Zamfir publică un text despre Ion Creangă original şi interesant. Nu vrem să vă răpim plăcerea de a descoperi singuri în ce constă originalitatea şi interesul textului. Ne-a atras atenţia ideea că humuleşteanul e un scriitor care pretinde un cititor cultivat şi, mai mult, gata să consulte glosarul ca să înţeleagă sensul a numeroase cuvinte şi expresii folosite exclusiv de autorul Amintirilor din copilărie. Pe de altă parte , Mihai Zamfir consideră noutatea prozei lui Creangă drept rezultat al „poeziei” care ar caracteriza-o. În realitate, e vorba de două paradoxuri. Primul este că Ion Creangă este unicul nostru scriitor, în acelaşi timp, popular şi accesibil doar elitelor. Ştiut tuturor românilor aproape pe dinafară, nu e decât aparent lesne de înţeles. Multe dintre „vorbele” lui memorabile nu sunt inteligibile fără cultură literară. Al doilea paradox constă în aceea că vocabularul lui Creangă este puternic regional şi chiar absolut personal, fără ca glosarul să fie neapărat necesar: proza lui e perfect lizibilă în lipsa lui. Poate doar Caragiale să-i stea alături în ambele privinţe.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara