Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

 
Ochiul magic de Cronicar

Realitate şi ficţiune

În LETTRE INTERNATIONALE (ediţia română / primăvara 2011), găsim un amplu grupaj sub genericul Pagini autobiografice, grupaj introdus de editorialul lui B. Elvin intitulat Către cititorii noştri. Sunt reproduse aici texte interesante care pun în discuţie raporturile diferiţilor autori/creatori cu propriile lor biografii şi cu istoria trăită. Putem citi, între altele, un remarcabil dialog al lui François Truffaut cu Bert Cardullo (de fapt ultimul interviu acordat de regizor, în 1984, anul când va înceta din viaţă, răpus de cancer), dar şi confesiunile lui Javier Cercas, cel care a scris „Anatomia unei clipe”. Într-un prolog, scriitorul spaniol aduce date importante despre facerea acestei cărţi consacrate puciului eşuat de la 23 februarie 1981, când forţe conservatoare au încercat să reinstaureze franchismul. Iniţial, Cercas a vrut să scrie un roman despre lovitura de stat nereuşită. („Nu există romancier care să nu fi avut senzaţia orgolioasă că realitatea îi cere un roman, că nu el caută un roman, ci romanul îl caută pe el.” – mărturiseşte Cercas.) A şi aşternut pe hârtie patru sute de pagini (un fel de un nou „Cei trei muşchetari”, constată cu autoironie scriitorul), dar a renunţat la ele, a studiat în amănunt tot ce se întâmplase şi şi-a dat seama că trebuie să păşească pe o altă cale, aceea a cărţii-document, a relatării precise („Mi-a luat mai mult timp să pricep ceva şi mai important: că evenimentele de la 23 februarie conţineau în sine toată forţa dramatică şi tot potenţialul simbolic pe care-l cerem literaturii”). Avem, în fond, o dezbatere binevenită despre realitate şi ficţiune, despre felul în care putem sau nu să transferăm realitatea istorică în ficţiune.


De citit

Din numărul 1-2/ 2011 al BUCOVINEI LITERARE, semnalăm un interviu cu Constantin Abăluţă („Neaşezarea societăţii şi a artei e vizibilă cu ochiul liber. Scapă cine poate. Cine e tare. Cine are resurse să trăiască. Cine rezistă tentaţiei corupţiei, tentaţiei gloriei.”), un portet al lui Al. Cistelecan făcut de Sanda Cordoş, versuri de Marius Ianuş, proză de Bedros Horasangian şi un foarte bun grupaj de versuri, Ţara mea, viaţa mea, dragostea mea (autodenunţ patriotic), semnat Lucian Vasilescu, din care cităm: „în ţara mea e o veşnică primăvară. în ţara mea înfloresc toate bubele pământului. tot aici, de mai bine de cincizeci de ani, îmi locuiesc şi eu neputinţa. nevolnicia. neîmplinirile. umilinţa. // aici mă simt eu acasă. un preş de şters picioarele la intrarea din dos. aici mă descompun de mai bine de jumătate de veac. aici mă afund, zi după zi, tot mai jos.// în ţara mea codrul răsună de manele. şi viaţa mea joacă îndrăcit după ele. în ţara mea apele susură în ritm de manea. şi viaţa mea se scurge în hazna, odată cu ea. durerea mi s-a schimbat în plăcere, arsura o simt ca pe-o mângâiere. // mă rog şi eu, ca tot omul. dar icoana la care mă rog s-a tocit şi s-a şters. mă rog la o ramă goală. mă rog fierbinte, ca un cazan cu smoală. ţara mea mă iubeşte. mă strânge în gheare. îmi adapă zilele cu disperare.”


O mostră de bun-gust

În numărul din 19 aprilie al revistei ORIZONT, Cronicarul a avut parte de un consistent şi foarte divers medalion dedicat centenarului Cioran. Acesta conţine un interviu pe care Dan Petroi l-a luat eseistului francez în 1992 pentru un post de televiziune germană (Emil Cioran despre Mircea Eliade. Un documentar mai puţin cunoscut), alături de eseuri semnate de Ciprian Vălcan (Nebunia şi Imaginea evreilor), Livius Ciocârlie (în dialog cu acelaşi Ciprian Vălcan, în interviul Un aventurier nemişcat) şi Vladimir Tismăneanu (Marele vagabond al unei metafizici îmbătrînite). Verdictul cel mai potrivit în privinţa incurabilului apostat îi aparţine lui Vladimir Tismăneanu: „A detestat orice schematism descărnat, orice formulă metafizică îngheţată, s-a îndoit de toate, precum şi de el însuşi. A trăit sub semnul disperării, al unui pariu imposibil cu un Dumnezeu ascuns, chiar absent, un demiurg capricios, gelos şi adeseori irascibil. Căruia s-a obstinat să-i azvîrle mereu mănuşa unui dispreţ înfrigurat.” Întregul calup de texte dedicat lui Cioran reprezintă o mostră de bun-gust şi de măsură.


Lapidar, despre trecut

În ediţia din 3 mai a.c. a REVISTEI 22, Ion Vianu adresează publicului cititor o întrebare, din capul locului, tendenţioasă: „Trebuie lapidat Breban?”. Întrebarea face referire la ultimele discuţii pe tema „vinovăţiei” lui Breban în perioada comunistă – dar nu se inspiră din ele. Chiar şi pentru cine nu e în temă cu toate detaliile, răspunsul la întrebare nu poate fi decât „nu”. Nimeni nu merită lapidat şi nimeni n-a ridicat problema lapidării (simbolice, fireşte) a unuia sau a altuia asupra căruia planează bănuieli sau confirmări în legătură cu traiectoria pe care a avut-o în perioada comunistă. Cum e şi firesc, în fond, după atâtea decenii de la consumarea faptelor, acelea care vor fi fost, discuţia nu s-a purtat în asemenea termeni radicali, iar reproşul lipsei de – în fond – moralitate nu se face cu privire la trecut, ci la prezent. De aceea ne surprinde că Ion Vianu nu-şi îndreaptă critica înspre ieşirile publice din ultima vreme ale lui Breban, ci spre cei care au „descoperit” că Breban ar fi fost colaborator al Securităţii. În ce ne priveşte, România literară n-a susţinut acest lucru, din simplul motiv că nu acesta a fost verdictul dat de CNSAS. În discuţia pe care revista noastră a început-o a primat înţelegerea a două fapte pe care nici Breban, nici Ion Vianu nu le preiau ca atare: a felului insidios în care funcţiona Securitatea şi a asumării, astăzi, a trecutului. Precizările pe care le face Ion Vianu sunt binevenite, dar din păcate nu contribuie cu nimic la această discuţie.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara