Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Actualitatea:
ochiul magic de Cronicar

Mozart şi Islamul Concis, miezos şi plin de luciditate este excelentul articol al lui Petru Iancu din numărul din 13-19 octombrie al Dilemei vechi. Articolul este intitulat "Suicidul politic corect" şi are drept temă seninătatea timorată cu care Europa, pusă în faţa valului islamic, îşi dovedeşte neputinţa de a mai reacţiona în vreun fel. O suită de ezitări sau de măsuri pripite ne arată din ce în ce mai des că europenii sînt incapabili să ţină piept presiunii psihologice pe care radicalismul islamic o exercită asupra mentalităţii occidentale. De o parte agresivitate continuă, de cealaltă parte o indulgenţă de oameni slabi cărora confortul civilizaţiei le-a moleşit instinctul de apărare. Şi peste toate acestea un aer de corectitudine politică ce riscă să desfiinţeze democraţia occidentală. Bunăoară, după retractările umilitoare pe care Papa a fost silit să le facă în urma discursului de la Regensburg, dovedind astfel că infailibilitatea papală e un privilegiu pe care Benedict al XVI-lea nu-l poate avea decît în vis sau în amintirea iscată de nişte vremuri cînd papii mai erau şi altceva decît simple marionete politice, după această probă de umilinţă papistaşă a mai venit şi cazul de cenzură de la Opera de Stat din Berlin, unde directoarea instituţiei, de teamă ca nu cumva opera Idomeneo de Mozart să lezeze sensibilităţile atît de susceptibile ale musulmanilor, a hotărît scoaterea din scenă a piesei. Decizia de a suspenda o creaţie estetică din motive de profilaxie ideologică pare să fi fost ultima picătură pentru mass-media occidentală, comentatorii întrebîndu-se făţiş în ce măsură mai există libertate şi democraţie în Europa. Concluzia articolului este că, de frica terorismului islamic, europenii îşi desfiinţează democraţia pas cu pas, înaintînd din concesii în concesii şi din indulgenţe în indulgenţe. "O întreagă generaţie de politiceni europeni acceptă ca un dat inevitabil şi ireversibil suicidul propriei civilizaţii, preferînd să-i administreze declinul decît să mai lupte pentru ea." Încă bine? În numărul 19 al BUCUREŞTIULUI CULTURAL, suplimentul REVISTEI 22 din 20-26 octombrie, Ioana Nicolaie descoperă, cu bucuria cu care dai peste-un atu acolo unde nu te aşteptai, Farmecul discret al presei culturale. Chioşcurile cu reviste d'ailleurs sînt, pentru scriitorul călător, un obiectiv turistic. Şi ce-i e dat să vadă, cel puţin în ţările pe care le alege Ioana Nicolae? Cultură absorbită ("rentabilizată") în paginile marilor cotidiene, lipsa unor televiziuni specializate, cu toate păcatele lor de mătuşi cam ticăite, surpriza că-n alte părţi mai mişcă, depăşită, chipurile, istoric şi, cum să nu, economic, bătrîna artă pentru artă: "Cum, chiar mai aveţi ziare exclusiv literare?" "Nu doar literare, se ocupa şi de teatru, coregrafie, film..., inventariază în general întreg fenomenul artistic...", am simţit nevoia să completăm. "Asta înseamnă că nu sînteţi încă aşezaţi în economia de piaţă, toate vor dispărea inevitabil într-un an sau doi..." În Polonia fusese aproximativ la fel pînă la răsturnarea regimului comunist. În anii '90 critica de artă a început să fie făcută preponderent în paginile marilor cotidiane sau în suplimentele specializate ale acestora. Cultura, fireşte, n-avea cum să se susţină prin sine însăşi, nu producea bani, iar spaţiile dedicate ei aveau acum fără îndoială un auditor mult mai mic. Jurnaliştilor polonezi le venea greu să creadă că la noi mai apar săptămînal zeci de reviste doldora de cronici, recenzii, eseuri, studii etc. şi că unele dintre ele au deja un public bine consolidat (pe-atunci nu apăruseră încă publicaţiile de promovare a intereselor unei singure edituri, iar cele cîteva reviste care aveau cu adevărat ecou în lumea culturală meritau toată stima)." Sigur că acel pe atunci ("povestea" e veche de vreo cîţiva ani) ne cam baga la idei, fiindcă lobby-ul pentru edituri se face, încă, mai mult în spiritul jocurilor culturale decît al celor economice, iar revistele (y compris şi dintre lobbyiste...) mai au, sperăm, măcar pe ici, pe colo, speranţe la stimă. Şi la cititori. După cum ne duce-n fandacsie şi ideea că francezii, englezii (nemenţionaţi în articol) ar putea să renunţe la cele cîteva publicaţii care-şi ţin rangul, sau că puţinătatea lor e de aruncat, "strivită" de belşugul nostru. Concluzia Ioanei Nicolaie: varietatea guralivă a presei noastre (încă) exclusiv culturale ne face "zilele mai pasionate. Şi, prin asta, mai bune." Iar cine crede că a avea o revistă pentru fiecare grup şi un articol pentru fiecare idee e prea mult, şi prea de tot, să ia aminte la Caragiale: "Pentru fiecare român care a învăţat să citească, lucrul cel mai greu e să nu scrie..." Cît timp lucrurile o să meargă aşa, la presă culturală o să stăm încă bine... Cronicar