Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Actualitatea:
ochiul magic de Cronicar

Inamicul public nr. 1



Ecourile iscate de Istoria literaturii române contemporane. 1941-2000 se înmulţesc, iar amplitudinea reacţiilor variază de la insulta neaoşă la elogii discrete. Bunăoară, Carmen Muşat, neputînd să-i ierte lui Alex. Ştefănescu îndrăzneala cu care acesta i-a etichetat scrisul drept lipsit de talent, solemn-ţeapăn şi "dat cu fixativ", îi administrează în numărul din 16-22 martie al Observatorului cultural un veritabil perdaf. Din păcate, e prea multă încrîncenare şi prea mult patos distructiv în cuvintele redactorului-şef Carmen Muşat pentru ca verdictele sale să poată fi luate în serios. Cînd ajungem să vorbim de "confuzie a valorilor, de impostură şi incompetenţă", atunci miza luptei e de căutat în altă parte, de pildă, în afurisitele noastre de orgolii omeneşti, iar nu în soarta literaturii române. Un ton mult mai moderat adoptă, pe aceeaşi temă, numărul din 15 martie-15 aprilie al revistei Cuvîntul, unde cealaltă doamnă redactor-şef din peisajul revistelor noastre culturale, Laura Albulescu, invită patru critici literari să-şi spună cuvîntul despre Istoria lui Alex. Ştefănescu: Al. Cistelecan, Cornel Ungureanu, Gheorghe Grigurcu şi Gabriel Dimisianu. Cu toate că nu sînt defel laudative sau părtinitoare, opiniile celor patru intelectuali au o moderaţie şi un simţ al măsurii pe care colegii de la Observatorul cultural dau semne că l-au pierdut. Dar oare de ce nu ne mai miră asemenea lucruri?



Îmi vine să



Ascultatul cântecelor interpretate de "formaţiile" în vogă azi dăunează grav sănătăţii (psihice). Dacă stai mult cu radioul deschis, rişti să înveţi pe de rost, împotriva voinţei tale, tot felul de texte, pe care să le repeţi apoi, mecanic, în timp ce mergi pe stradă:

,Ascultă-mă, ascultă-mă!/ Îmi vine să, îmi vine să!"

Sau:

,Când eşti lângă mine,/ Îmi e atât de bine./ Noaptea iată vine,/ Eu sunt tot cu tine."

Sau:

,Tu mă iubeşti, eu te iubesc/ şi când m-atingi înnebunesc." etc.

Cu aceste fraze pe buze, este neplăcut să te întâlneşti cu un cunoscut. În special sintagma "Îmi vine să" poate să provoace grave perturbaţii în procesul firesc de comunicare.

Drept urmare, este recomandabil ca înainte de a ieşi din casă să ne spălăm mintea intonând "Deşteaptă-te, române!", cântec mult mai inofensiv, care, fredonat pe stradă, poate provoca cel mult o revoluţie.



A citi vs. a lectura



Adrian Severin e perceput în pestriţa noastră lume politică drept un om cultivat. îl pun bine în valoare prin contrast colegi precum Vanghelie, Becali, Dan Iosif, Mischie, Funar şi mulţi alţii. Vorbitor de limbi străine, civilizat şi cu darul discursului coerent, politicianul specialist în Drept şi publicist ar face figură bună dacă n-ar ţine să-şi demonstreze superioritatea intelectuală cu venturianisme. într-un interviu dat paginii de cultură din Jurnalul na}ional în legătură cu biblioteca lui, aflăm că Adrian Severin nu citeşte. De cînd se ştie, el lecturează. (,Este greu să-mi amintesc primul volum lecturat, deoarece au trecut mulţi ani de atunci"). încă de pe cînd nu învăţase literele, părinţii făceau această operaţiune în beneficiul său (,mi-l amintesc pe tata lecturîndu-mi din ŤIvan Turbincăť"). Mai aflăm că, din literatura română, cel mai mult îi place Baltagul - "o carte de valoare shakespeariană". Nu reiese dacă, după bibliografia şcolară obligatorie, ar mai fi lecturat ceva din literatura română. Pentru noi, ceilalţi, care obişnuim să citim, nu să lecturăm, vorbitul pompos indică de fapt o calitate intelectuală mediocră, ce ne aminteşte de "sinergia faptelor".



Pedepse coporale?



Sub titlul Corecţii, COTIDIANUL îşi inventariază săptămânal greşelile strecurate în pagini, îndreptând ce se putea îndrepta. în nr. din 18/19 martie, de pildă, ni se atrage atenţia că Jack Straw nu este premierul Marii Britanii, cum apăruse într-un articol "scris în viteză", ci ministrul de Externe. De asemenea, că Zidul Berlinului nu a căzut în 1990, cum "a apărut în ediţia de ieri", ci în 1989.

Foarte bine, de ce însă corecţii şi nu corectări sau corecturi? Dicţionarul oferă pentru corecţie următoarea definiţie neinterpretabilă: "Pedeapsă corporală aplicată unui vinovat" (v. DEI, Ed. Cartier, 1999). Să fie oare supuşi pedepselor corporale colegii noştri de la Cotidianul pentru greşelile din ziar? Parcă nu ne vine să credem, dar mai poţi să ştii? Trăim vremuri grele şi tulburi.

Speranţe



La Liceul de muzică "Dinu Lipatti" se întîmplă, mai mereu, cîte ceva. Prin hazard, sau nu, sunetele îndelung muncite, ne cheamă acolo, înăuntru, ca să descoperim şi un fel de laborator unde se prepară talente şi mici concerte-bijuterie. Cu alte cuvinte, şi travaliu, şi bucurie. Am avut această şansă, din nou, de curînd, exact cînd liceul se mobiliza să omagieze personalitatea complexă a lui Lipatti. Am trecut pragul. M-am strecurat în sala de festivităţi. Nu m-am simţit deloc intrus. Am simţit doar miza, emoţiile, valoarea unui concert susţinut în faţa colegilor, a profesorilor cu care lucrează elevii, a celorlalţi profesori, de la alte instrumente, fîlfîirea unor aripi tinere, dornice de zbor. M-am încărcat de responsabilitatea acestor oameni, acestor artişti cu personalitatea conturată de la vîrsta la care alţi colegi de generaţie visează cai verzi pe pereţii societăţii de consum. Aici, lumea se ia în serios. Aici, profesorii şi elevii se retrag în studiu, în misterul şi povara sunetelor, a orelor infinite de repetiţii. Nu vreau să idealizăm. Totul este perfectibil, mai ales în ţărişoară. Depinde de unde începi şlefuirea şi ridicarea ştachetei. Depinde din ce parte priveşti şi ce anume te interesează să vezi. Ce am văzut eu? Un puşti în clasa a douăsprezecea, la profesor Magda Ursu, un violonist care a impresionat, încă o dată, audienţa, şi nu doar pentru că a luat atîtea premii, şi nu doar pentru că şi-a ales o piesă spectaculoasă, Dansul spiriduşilor de Antonio Bazzini. George Tudorache este un artist. În armonie perfectă cu vioara şi cu relaţia lor superbă. L-am privit cum comunică cu ea, cum o provoacă, tandru, cum o alintă. Să fim atenţi la acest nume, doamnelor şi domnilor!, ar fi spus Iosif Sava. L-am ascultat pe Leonard Mocanu, elev în clasa a opta la pian, la profesor Venera Babeş, care a cîntat sigur şi emoţionant fragmentul Montagues şi Capulets din suita Romeo şi Julieta de Prokofiev. Ca şi Mihai Ritivoiu, clasa a zecea, pian, profesor Alma Apostoleanu, care a cîntat Bouree din Suita op.10 de George Enescu. Sobru, tacticos, reverenţios, un muzician cu gesturi studiate, care se respectă, care îşi respectă auditoriul. Şi asta se învaţă în şcoală. Şi ce ar fi talentul fără studiu, fără psihic, fără vis, fără şansă. Am făcut ochii roată prin sala plină. Aici au cîntat mari artişti ai noştrii, acum nume, modele, repere. Ceva din zbuciumul lor, din stările formării, din emoţiile unor astfel de concerte, din dorinţa profesorilor, buni şi modeşti, se intuieşte, se ascultă întotdeauna în muzica mare, cîntată de muzicieni mari. Valoare fără tradiţie, mai greu.



Ceauşescu şi ciobanul Bucur



Ion Gheorghiu, plastician şi fotograf considerat rebel în vremea trecutului regim, îşi dă în petec într-un interviu acordat în Gîndul de luni 20 martie. După ce îi acuză pe colegii lui de UAP, Viorel Mărgineanu, Ion Irimescu şi Horia Flămîndu, că-i cenzurau exponatele la diverse saloane, declară că Bucureştiul actual este "creaţia lui Ceauşescu" pe care n-ar trebui să-l "vorbim de rău". Hidoasele cartiere ale Capitalei sînt, ce e drept, opera primului arhitect al României comuniste. Dar chiar să vedem în Ceauşescu un nou cioban Bucur, fondator al oraşului de pe Dîmboviţa, este o exagerare de artist pe care îl cam lasă ţinerea de minte. "Ne-am arătat destul de ingraţi" către Ceauşescu, zice Ion Gheorghiu într-o limbă română aproximativă. Dar Ceauşescu către noi?

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara