Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

 
Ochiul magic de Cronicar

Poziţia finală

Numărul 10 al LUCEAFARULUI DE DIMINEAŢA ne-a atras atenţia prin articolul „Quo vadis, domine” al lui Gelu Negrea. Plecînd de la o poveste circulînd în lumea jucătorilor e şah, autorul pune în discuţie şansele unei societăţi care există fără scop şi fără plan. Cum politica nu poate oferi scopuri pe termen lung oamenilor şi cum religia e sistematic compromisă de mijloacele media, perspectivele omenirii nu sunt defel roze. Dar să ascultăm istorioara şahistă, variantă inedită a tăierii nodului gordian: „Un grup de pasionaţi ai celui mai fascinant joc inventat vreodată de mintea umană se chinuia zgomotos să rezolve o probemă: cum se dă mat cu un număr limitat de piese pornindu- se dintr-o anumită poziţie. Figurile erau mutate febril de colo-colo pe tablă, dar […] dezlegarea misterului refuza cu încăpăţînare să se lase întrezărită, ceea ce amplifica progresiv enervarea generală. Fiindcă toţi ştiau că soluţia există, totuşi. La un moment dat, în club a intrat un mare campion căruia i s-a cerut ajutorul. Marele campion a rămas puţin pe gînduri, după care a măturat cu dosul palmei piesele de pe tablă, a ales cîteva dintre ele şi le-a aşezat în dispoziţie de mat, spunînd: «Uite, aici trebuie ajuns.” Găsirea mutărilor necesare configurării poziţiei căutate s-a dovedit după aceea floare la ureche.” Aşa se întîmplă şi în viaţă: cînd ştii unde vrei să ajungi căile se deschid de la sine. Dar Gelu Negrea spune altceva: că omenirea nu ştie unde vrea să ajungă, de aici degringolada agitată a lumii contemporane. Foarte adevărat, dar să nu ne descurajăm: poate va apărea un campion (al gîndirii sau al politicii) care să ne arate poziţia finală, căci deznodămîntul religios îl ştim deja.


„De ce suntem săracii Europei”

În prima zi a lunii martie, pe prima pagină a revistei 22 (anul XXII (1095), 1-7 martie 2011) apărea una dintre cele mai grele întrebări la care au de răspuns guvernanţii şi cei din jurul lor după douăzeci de ani de liberalizare a pieţei: „De ce suntem săracii Europei”. Dar, cum va mai dura o vreme până ca răspunsul la această întrebare să fie oferit de vreun politician altfel decât sub formă de atac electoral, în 22 răspunde, coerent, convingător şi analitic, jurnalistul economic Lidia Moise. Explicaţiile sunt plasate în contextul central- şi est-european al unor ţări precum Polonia, Cehia sau Ungaria, dar reuşesc să şi acopere istoria postdecembristă a mişcărilor economice ale ţării noastre într-o formulă foarte concisă. Actorii conceptuali ai scenariului propus de Lidia Moise sunt: inflaţia şi lupta responsabilă a BNR cu aceasta, companiile de stat – care „au verificat proverbul care spune că ceea ce nu laşi să moară nu te lasă să trăieşti” prin datoriile imense acumulate faţă de bugetul de stat – şi capitalismul clientelar, combătut cu relativ succes în statele amintite, Polonia şi Cehia. Nu şi în România, lasă să se-n- ţeleagă autoarea în ultimul paragraf al textului, care începe prin a aminti că „cele două ţări, ale căror economii sunt astăzi performante, au lucrat intens şi eficient pentru eradicarea corupţiei” şi se încheie cu sintagma „noi observăm de pe margine.” Deşi susceptibilă de-a apăsa cam tare pedala neoliberalistă, perspectiva analitică a autoarei are marele merit de-a pune cap la cap câteva lucruri pe care, deşi le ştim cu toţii, nu strică niciodată să ni le reamintim, măcar ca să nu rămânem blocaţi în ideea din ce în ce mai dragă unei bune părţi din media cum că problemele României încep şi se termină cu actualul regim. E drept că pe parcursul lui nu numai că n-am scăpat de ele, dar le-am mai văzut şi adâncindu-se prin întâmpinarea iresponsabilă a crizei, dar România ratează de 21 de ani, nu de 7, şansă după şansă de-a scăpa de sărăcie. De fapt, dacă ne uităm mai îndeaproape la evoluţia noastră economică şi la măsurile care-o determină, mai c-ai zice că le evită.


Îngheţul posttotalitar

În acelaşi număr al Revistei 22 se mai găseşte şi articolul „Gândirea congelată”, al lui Ion Vianu, care ridică din nou întrebarea „cum se face că cel puţin jumătate dintre români regretă regimul comunist” şi, în încercarea de a-i răspunde, invocă titlul Fuga de libertate aparţinând lui Erich Fromm, care explică efectul totalitarismului asupra maselor prin nevoia de ascultare; Ion Vianu prelungeşte discuţia despre posttotalitarism, care nu poate fi eludat într-o discuţie de acest fel, deoarece „liniştea sufletească pe care o simte omul supus, voluptatea amară a umilinţei, frica – pretext nesfârşit pentru a înghiţi persecuţia – au creat cu adevărat un «om nou»”, iar în cazul particular al ţării noastre, structurile democratice, fie ele politice sau intelectuale, nu s-au grăbit să propună modele noi, alternative. Din punct de vedere politic, „trăim într-o oligarhie care a înlocuit tirania”, având a fi martorii „neruşinatei inamovibilităţ i a unui grup de inşi care abuzează constant de influenţa dobândită”, scrie Ion Vianu, iar pe plan intelectual încercările unor gânditori de-a restaura interbelicul ca valoare absolută n-au prea avut răsunet în mentalul colectiv. De aici „gândirea congelată” a celor ce se declară nostalgici ai unui regim pe care nu-l mai percep decât prin prisma nemulţumirilor de azi şi a lipsei de orizont. De apariţia acestuia din urmă depinde şi dezgheţul; Cronicarul nu poate decât să spere că înmulţirea textelor de sinteză a perioadei posttotalitare e semnul începutului unei schimbări de acest fel.


Din nou despre un citat inexistent

Cornicarul semnala, într-unul din numerele trecute ale României literare, povestea unui citat atribuit lui Horia-Roman Patapievici de către Lavinia Bârlogeanu, într-un articol din OBSERVATOR CULTURAL. Autoarea revine cu explicaţii în numărul din 3-9 martie, unde relatează că i s-a cerut de către redacţie comprimarea articolului trimis iniţial şi astfel, din grabă, semnele citării au alunecat unde nu trebuia: „Eroarea apărută în varianta prescurtată a textului publicat în „Observator cultural” rezultă din eliminarea citărilor şi transferul ghilimelelor asupra interpretării mele în legătură cu citările respective.” Să admitem şi să mai vedem o dată interpretarea şi citatul.
Interpretarea Laviniei Bârlogeanu este următoarea: „Domnul Patapievici a exprimat foarte bine, de altfel, această realitate a grupului său de apartenenţă simbolică atunci cînd spunea că cine nu-l votează pe Băsescu îşi pierde calitatea de alegător”, iar citatul care o ilustrează: „Pe scurt, acesta este bilanţul dinaintea alegerilor. Cine vrea să servească în continuare ambiţiile unui oligarh însetat de putere, va vota PNL. Cine vrea o nouă guvernare de tip Văcăroiu sau Năstase va vota PSD... Cine însă mai îndrăzneşte să parieze pe ceva va vota PDL... e singurul lucru care merită încercat“ (H.-R. Patapievici, în „Evenimentul zilei”, 27 noiembrie 2008). Morala? Pelicanul sau babiţa.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara