Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

 
Ochiul magic de Cronicar

Un schimb epistolar

Primim:
Stimaţi colegi, Văd că aveţi o plăcere (perversă?) de a urmări greşelile pe care le face (sic!) „Observator cultural” – şi subsemnatul, în special. [...] Numai bine, Ovidiu Şimonca

*

Domnule Şimonca, nu publicăm şi restul notei dv. pentru că ne împiedică prima frază pe care o cităm: dorim să vă informăm, cu toată dragostea (neperversă, fără semn de întrebare), că nu vă urmărim greşelile din „Observator cultural”, din motivul foarte simplu că nu avem destul timp ca să le consemnăm pe toate. Cât priveşte plăcerea de a vă urmări, vă asigurăm că e sublimă, dar ne lipseşte cu desăvârşire. Numai bine. (Red)


Crucişătorul „Potemkin“ la Constanţa

La 14 iunie 1905, echipajul cruci- şătorului „Kneaz Potemkin”, cel mai mare vas de război din flota Mării Negre a Imperiului Rus, se revoltă. Echipajul navei caută, în Marea Neagră, un port unde să ancoreze şi să obţină alimente. (De precizat că tocmai hrana foarte proastă de care aveau parte marinarii la bordul vasului le provocase revolta!) Astfel, vasul se apropie de portul Constanţa, stârnind îngrijorare printre autorităţi şi localnici. După momente dramatice, după îndelungi negocieri (la care participă şi primul-ministru român, Gh. Grigore Cantacuzino), potemkiniştii se predau: ei pun la dispoziţia autorităţilor române vasul şi armamentul şi obţin garanţii că nu vor fi extrădaţi şi că se vor bucura de toate libertăţile din România. Incidentul „Potemkin” este un episod delicat şi, probabil, puţin cunoscut din istoria acestei zone a Mării Negre, iar comprtamentul statului român, demn şi după rigori europene, a fost lăudat şi de ţarul Nicolae (pentru că ţara noastră a returnat nava) şi de V.I. Lenin (pentru azilul acordat marinarilor revoltaţi). E, de altfel, singura dată când Lenin laudă România. Tot acest film al revoltei crucişătorului „Potemkin” îl putem afla citind revista ISTORIE ŞI CIVILIZAŢIE (din aprilie), cu un sumar în întregime captivant şi îmbogăţitor.


De citit

Avem ce să citim în numărul din aprilie al revistei RAMURI. Gabriel Dimisianu scrie nuanţat, în cunoştinţă de cauză, despre starea criticii literare la noi, înainte şi după anul 1990. Nicolae Prelipceanu e preocupat de analfabetizare şi exprimă puncte de vedere subtile despre rolul poeziei acum. Iar Adrian Popescu comentează epistolarul Andrei Codrescu şi Mircea Mihăieş, epistolar publicat chiar în România literară. La fel, interesante, ni s-au părut şi consideraţiile lui Nichita Danilov despre Matei Vişniec, ca şi analiza pe care Dumitru Chioaru a face volumului de poezie Buchetul de platină, aparţinând unui „poet manierist de cea mai bună tradiţie echinoxistă”, Viorel Mureşan. Cronicile literare, semnate de Paul Aretzu, Gabriel Coşoveanu, Ioan Lascu, Florea Miu, Daniela Fiescu, Bucur Demetrian, Gabriela Gheorghişor, reprezintă, ca de obicei, un capitol substanţial al revistei. Am reţinut, desigur, şi paginile ample dedicate lui Gheorghe Grigurcu la împlinirea vârstei de 75 de ani, unde, printre autorii care-l omagiază pe criticul şi poetul retras la Târgu Jiu, am descoperit şi semnătura Anei Blandiana şi a lui Liviu Ioan Stoiciu.


Critica Europei

„Europa: o minunată idee care-a ajuns o tumoare”: aşa se încheie articolul unui cunoscut editorialist flamand, Hugo Camps, apărut săptămâna trecută în cotidianul DE MORGEN. Critica adresată ideii europene şi mai ales formelor de viaţă politică trăitoare la sânul ei nu mai e nouă, dar Camps face o sumă anecdotică şi, din păcate, adevărată a manifestărilor politice din câteva ţări europene: „finlandezii încă se plimbă cu piei de urs în spinare (...). Civilizaţia se opreşte la marginile zăpezilor”; „parlamentul maghiar a adoptat o constituţie care stipulează că Dumnezeu şi creştinismul au unit naţiunea”; „în Ţările de Jos un xenofob poate să ia ostatic guvernul şi să scape nepedepsit”; „la Roma un delincvent sexual înaintat în vârstă se lasă condus de mădularul său tricolor”, „la Elysée un soi de preşedinte se făleşte că ar fi un Ferrari” şi, în fine, „Belgia: un parc cu animale domestice pentru copii, unde izmenele flutură-n vânt pe sfoara populiştilor”. Nu putem decât să răsuflăm uşuraţi că Hugo Camps nu şi-a abătut privirea şi mai la est de Ungaria, fiindcă România n-ar putea decât să-i dea noi motive de scepticism faţă de ideea europeană: noi cercetări, preluate de site-ul voxpublica de pe riscograma.ro arată că doi români din cinci se spală în butoi şi îşi fac nevoile într-o groapă săpată în pământ. Pus faţă în faţă cu aceste cifre, orice pitoresc al faunei politice păleşte, chiar şi cel al personajelor tragi-comice de mai sus.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara