Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

 
Ochiul magic de Cronicar

Criza cărţii în 1924

Numărul din ianuarie la DACIEI LITERARE (apărută sub egida Muzeului Literaturii Române din Iaşi) ne oferă o plăcută surpriză: un interviu al lui Liviu Rebreanu din 1924, pe care editorul de-o viaţă al romancierului, neobositul Niculae Gheran, reproducîndul în volumul 16 din Opere, l-a redat şi aici, în paginile gazetei ieşene. Tema interviului? N-o să credeţi, dar ea este: criza cărţii! În 1924 Rebreanu deplîngea soarta cărţilor şi se arăta neîncrezător în privinţa viitorului literaturii, îngrijorarea împingîndu-l la formularea unor previziuni sumbre. Iată cum arată, în ochii lui Rebreanu, universul interbelic al cărţilor: „Imensa majoritate a românilor nu mai citeşte absolut nimic, afară de vreun ziar oarecare, după ce a scăpat de pe băncile şcolii. Şi şcoala n-avea menirea decît de a pregăti pentru viaţă. Lectura adevărată ar urma de-abia după şcoală. Fără de lectura aceasta ulterioară, şcoala rămîne stearpă. În alte ţări, unde setea de cultură e organică, statul nu mai are nevoie să-şi caute cititorii. Literatura nu înseamnă numaidecît romane sau poezii, ci cartea bine scrisă în general. Aiurea dezinteresul statului e înlocuit prin interesul cetăţeanului faţă de literatură. La noi statul ar trebui să înlocuiască, prin interesul său, dezinteresul cetăţeanului.”
Dacă Rebreanu ar fi ştiut unde se va ajunge astăzi, în epoca televiziunii şi a internetului, şi-ar fi retractat spusele şi ar fi declarat că, în 1924, cititorii trăiau într-un paradis livresc. Încă o dată se confirmă că viitorul e imprevizbil şi că, în privinţa prezentului, e mai bine să fim optimişti. Prezentul măcar îl ştim, viitorul, niciodată.


Dragostea de ţară

Într-un articol din ultimul număr al DILEMEI VECHI, Adrian Cioroianu vine cu o previziune macabră, dar, din nefericire, nu lipsită cu totul de temei, cum că în cinci ani s-ar putea să avem în Parlament un partid neo-legionar. Dar nu ca să confirmăm sau să infirmăm ipoteza scriem aceste rânduri. Adrian Cioroianu se întreabă, retoric, la un moment dat, referitor la C.Z. Codreanu: „Şi-a iubit el ţara? E adevărat.” Răspuns care naşte altă întrebare: care ţară? Fiindcă ni se pare evident că nu e vorba despre România reală (fie şi numai aceea interbelică), ci despre o Românie purificată etnic şi religios de fantasmele politice ale unui fundamentalist ortodox. Căpitanul nu-şi iubea ţara aşa cum era ea, încărcată de o îndelungată şi plină de diversitate istorie proprie. El iubea o ficţiune periculoasă, întrucât doar prin violenţă şi crimă putea fi realizată. Dragostea noastră de ţară nu are nimic de-a face cu aceea a lui C.Z.C. România lui şi România noastră sunt două ţări diferite. Mai departe, autorul articolului, după ce rezumă, în aceeaşi manieră interogativă, „credinţele” căpeteniei legionare, conchide: „Pe scurt, C.Z.C. a fost unul dintre primii politicieni antisistem din România”. Ce găselniţă, cuvântul antisistem! Îi numeşte corect politic pe anarhiştii de ieri din, de exemplu, Brigăzile roşii, şi pe teroriştii de azi de toate culorile. Ca să nu spunem că le dă unor simpli criminali statut politic legal. La început a fost totdeauna cuvântul.


Politică şi Nobel

Acelaşi Adrian Cioroianu semnează şi în ultimul număr din Lettre internationale (numărul 76, iarna 2010-2011) un articol informat şi amplu, despre un personaj căruia cuvântul antisistem i se potriveşte mai bine: Viktor Andreievici Kravcenko. Dezgustat de sistemul pe care-l servea, riscând enorm, Kravcenko a cerut azil politic în Statele Unite chiar în vremea când acestea îşi făcuseră, de voie, de nevoie, din Stalin un aliat de nădejde: 1944. Buna intuiţie a lui J. Edgar Hoover, şeful FBI, şi moartea preşedintelui Roosevelt au făcut ca gestul său să fie soluţionat şi să capete ecoul pe care-l merita, chit că mărturiile sale nu reprezentau o noutate absolută pentru presa postbelică dintr-o dată mai puţin dispusă să treacă cu vederea abuzurile staliniste ale fostului aliat odios, ci mai degrabă o confirmare a unor lucruri spuse până atunci doar cu jumătate de gură. Despre consecinţele acestei disidenţe şi finalul poveştii – şi-al lui Kravcenco însuşi – citiţi însă textul lui Cioroianu, scris cu un real talent narativ, chiar şi dacă personajul vă e cunoscut în detaliu. Şi alte texte scrise tot pe teme politice merită toată atenţia: Papa se îmbracă de la Prada. Opinii despre Biserica Catolică – abuzul sexual şi homosexualitatea, de Colm Tóibín, un text cu o temă controversată şi cu concluzii din care se pot inspira discuţii ulterioare; Violenţă şi trafic de droguri în Mexic, de Juan Villoro, o ilustrare convingătoare a conceptului de „capitalism flexibil” şi a ideii că „globalizarea articulează afaceri şi lezează identităţi”, punând în discuţie mai ales „rezervele” de câteva milioane de tineri fără identitate (cineva mai grăbit ar spune „fără căpătâi”) cărora cartelurile de narcotice le pot oferi „o înrădăcinare şi nişte coduri împărtăşite” – iar analiza lui Villoro, deşi scurtă, aduce o binevenită nuanţă în discuţia acestei teme extrem de actuale: trebuie luate în calcul, nu doar de către specialişti, ci şi de opinia publică, şi motivaţiile culturale / identitare din adeziunea la aceste benzi, nu doar cele economice; şi, în fine, încă un articol politic este Război în inima Indiei. Despre revoluţia maoistă din pădurile Dandakarayana, de Arundhati Roy, subiect despre care mai mult se tace, deşi ar putea fi enumerat între ororile politice care se petrec lângă noi.
În „Biblioteca Lettre Internationale”, Samuel Beckett.
Textul cu care probabil trebuia să începem această semnalare este discursul lui Mario Vargas Llosa susţinut la Stockholm în decembrie 2010, cu ocazia decernării Premiului Nobel, Întru lauda cititului şi scrisului. Finalul acestuia vi-l putem dezvălui, deoarece nu cuprinde nicio surpriză, ci o reafirmare a principiilor câştigătoare, binecunoscute de altfel, ale scriitorului: „(...) trebuie să continuăm să visăm, să citim şi să scriem, cea mai eficientă metodă pe care am găsit-o pentru a ne uşura condiţia de muritori, de a înfrânge uzura provocată de timp şi de a transforma imposibilul în posibil”.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara