Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

 
Ochiul magic de Cronicar

Céline după 50 de ani

Revista franceză Le Magazine Littéraire din februarie 2011 conţine un insolit dosar dedicat scriitorului Louis-Ferdinand Céline, cu prilejul împlinirii a 50 de ani de la moarte. Spun „insolit” întrucît te-ai fi aşteptat la lectura unui rechizitoriu ideologic, cînd de fapt dăm peste un elogiu onest şi plin de gust adus unui autor de talent indiscutabil. Cele 35 de pagini ale dosarului sunt semnate de Mikaël Hirsch („Tous céliniens?“), David Alliot („Portraits volés”), Philippe Roussin („Ma seule vocation, c’est la médicine”), André Derval („Critiques au case-pipe”), Suzanne Lafont („De Rimbaud à Molière”), Guy Bechtel („Rabelais ou «la crudité juste», entretien avec Céline”, 1958), Florence Mercier-Leca („Voyage au bout de la viande”), Maxime Rovere („D’une nausée l’autre”), Pascal Ifri („Les traductions américaines du «Voyage au bout de la nuit»”), Philippe Destruel („Écrire à corps ouverts”), Yves Pagès („Guignol’s Band, des lumières dans la nuit”), Knezaburô Ôé („Vu du Japon: «Hardi petit!» face au désastre”), Eric Mazet („Céline enluminé”), Éric Fosse („Les précieuses reliques de Dr Destouches”) şi Pascal Fouché („Céline a construit sa propre légende”). Dosarul conţine, alături de repere biografice sau de pagini de corespondenţă, fragmente de interviu şi fotografii de epocă. Nu lipseşte nici bibliografia célianiană alcătuită de André Derval.


Puterea cuvîntului

Aproape că uitasem de scurtul articol de opinie scris de Pascal Bruckner în ziarul „Libération” la sfîrşitul anului trecut, cînd am dat, pe site -ul www.signandsight.com, peste o replică la el, semnată de jurnalistul germanobritanic Alan Posener. Sub titlul „Inventarea islamofobiei”, autorul Noii dezordini amoroase făcea o pledoarie aproape convingătoare pentru abandonarea cuvîntului „islamofobie” care, printre altele, se face vinovat de limitarea posibilităţilor de-a critica religia musulmană, ceea ce-i dă acesteia un statut aparte, tabuizat deci, faţă de alte religii, expuse de (nu multe) sute de ani criticilor deschise. Replica lui Posener subliniază cu justeţe că majoritatea criticilor islamului nu religia o au în vedere, ci manifestările ei sociale şi politice sau chiar pe adepţii ei mai mult sau mai puţin fervenţi. Nu e prima dată cînd, la adăpostul religiei, sînt criticate grupuri etnice, aminteşte acesta. Bruckner cere interzicerea unui cuvînt care-i aminteşte de o realitate cu care el a pierdut contactul - aşa îşi încheie Posener pledoaria pe alocuri apăsată. Animat de această dispută inteligentă şi actuală despre puterea cuvintelor de-a reprezenta sau eluda realitatea, Cronicarul îşi aruncă ochii asupra unei teme similare din ograda românească, dar care n-a făcut gaură-n cer în publicistica locală: votarea de către Parlamentul României a legii care reglementează folosirea cuvîntului „ţigan” în loc de „rom”. S-a pronunţat mai articulat asupra subiectului antropologul Vintilă Mihăilescu, în „Dilema Veche”, numărul 365/ 10-16 februarie 2011, amintind doar cîteva chestiuni elementare, însă ignorate de toată lumea: ipocrizia de-a susţine că „ţigan” nu e un termen depreciativ, deodată cu campania de-a opera grabnic legiferarea denumirii (de ce dezbaterea acestei legi era o urgenţă pentru Legislativ nu s-a precizat niciunde), să nu care cumva să creadă lumea că, din cauza omofoniei relative, „noi” am fi la fel ca „ei”; esenţialismul de extracţie naţionalistă care face uitat faptul că o naţiune e un construct, dar care ţine cu dinţii de o aşa-numită „tradiţie istorică” (pe care, e drept, şcoala şi istoriografia românească deopotrivă încă o exaltă) - iar aici punctează nimerit Vintilă Mihăilescu: politicienilor „nu li se cere prea multă cultură că îi încurcă”; şi, în fine, ignorarea faptului politic asupra căruia a atras atenţia „minoritarul” Gyorgy Frunda, că votarea de către instituţia publică a Parlamentului a acestei legi face mai multe deservicii imaginii României decât faptele individuale ale unora dintre cetăţenii ei. În fine, autorul articolului aminteşte un alt loc comun ignorat şi el de politicienii români care nici la politică nu se pricep prea bine: „o alianţă bine gîndită ar fi în continuare mai utilă decît un război prost început” – avînd în vedere şi „luptele numirii” date în opinia publică europeană pe teme pînă la un punct similare. Dar pentru a sublinia şi mai bine nu doar prăpastia ideatică, ci şi pe cea formală care se cască între dezbaterile româneşti şi cele străine, Cronicarul sfătuieşte a se face lectura celor trei materiale – Bruckner, Posener şi Mihăilescu – unul după altul: după primele două texte, articulate (fiecare în felul său), articolul din „Dilema Veche” se deschide cu un citat controversat nu doar în ce priveşte conţinutul, ci şi gramaticalitatea, emis de Puiu Haşotti. Sînt multe de spus, după cum se vede, despre puterea cuvîntului. Şi fiecare o face, vorba lui Moromete, după facultăţi.


Cărţile despre care se scrie

În RAMURI numărul 2 (februarie, 2011), ne atrage atenţia zona de receptare a apariţiilor editoriale recente aflată sub genericul deja consacrat Cărţi şi autori în selecţia „Ramuri”. Sunt găzduite cronici ample, în lecturi adecvate, despre Patria mea A4 de Ana Blandiana, Moartea parafină de Robert Şerban, Cu faţa la perete de Livius Ciocârlie, Pe prag (Vale-Deal) de Liviu Ioan Stoiciu, Cărţile omului dublu de Anca Haţiegan, Mainimicul de Ioan Moldovan, Ritmuri de îmblânzit aricioaica de Doina Ioanid, Optzeci de poezii de Aurel Rău, semnate, în ordine, de Paul Aretzu, Florea Miu, Ioan Lascu, Gabriel Coşoveanu, Gabriela Gheorghişor, Bucur Demetrian, Daniela Firescu, Ştefan Vlăduţescu. Într-adevăr, putem vorbi de o selecţie, atent făcută, din cărţile româneşti importante ale momentului. Prin echipa sa de cronicari, revista din Craiova se dovedeşte a fi o publicaţie deloc provincială.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara