Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Lecturi la zi:
Odiseea saltimbancului de Marius Chivu


Cum spuneam şi în cronica de săptămâna trecută, anul 2004 a fost unul extrem de generos cu debuturile în proză. Cred că din 1990 încoace n-am avut un alt an editorial cu atâtea apariţii interesante. Întâmplarea face însă ca abia sfârşitul anului să ne rezerve marea surpriză şi din partea unei edituri extrem de zgârcită cu debutanţii, mai ales cu cei din zona literară. Debutantul despre care am ales să scriu de data aceasta se numeşte Nicolae Strâmbeanu, iar Humanitas nu ne spune despre el decât două lucruri într-o minusculă paranteză: că are 48 de ani şi că e timişorean. Dan C. Mihăilescu s-a şi întrebat, mai în glumă mai în serios, dacă acest Nicolae Strâmbeanu există cu adevărat.

Evanghelia după Arańa este un roman picaresc sau, mai exact, o pastişă a romanului picaresc. Eroul cărţii şi totodată naratorul este castilianul Joaquin Arana, un fel de menestrel care intră în toate încurcăturile posibile în timp ce este purtat de un destin capricios dar cu imaginaţie prin mai toată lumea, prin porturi şi pe pământuri necunoscute. Şi dacă vorbim de aventuri şi de peripeţii, pericolele vin de se adaugă de la sine. Cei familiarizaţi cu literatura picarescă mă vor înţelege când spun că mi-e absolut imposibil să rezum subiectul romanului. Metaforic vorbind, subiectul romanului este, dacă vreţi, însuşi epicul. Evanghelia lui Arańa este însăşi Povestirea. Sigur, meritul este în principal al formulei, al tipului de roman, dar rareori cititorului român i-a fost dat să treacă, alături de personajul cărţii, prin atâtea întâmplări de viaţă şi de moarte. Suntem, aşadar, în Spania primului secol, dar pentru foarte puţin timp pentru că Joaquin Arańa va fugi în Portugalia, va naviga pe Marea Oceanică pe urmele minunatelor mirodenii până în Indii şi China, va lua parte la revolte, intrigi, trădări şi nelegiuiri, va cunoaşte luxul şi va decădea ca ultimul om, va fi navigator, războinic, spion, negustor, mare ai-tai al unei insule thailandeze, naufragiat apoi câţiva ani pe o insulă pustie, va avea de-a face cu împăraţi şi piraţi, cu călugări şi saltimbanci, cu vraci şi războinici necruţători, cu femei exotice, târfe sau fecioare, prinţese sau sclave mute, se va împreuna şi va plânge la pierderea sau la moartea lor... Pentru tinerii scriitori care cred că şi-au adjudecat tema sexului deviant, cu perversiuni, transcriu fragmentar o splendidă scenă, deopotrivă poetică şi terifiantă, cum, probabil, ei nu vor ajunge să scrie niciodată: "Atunci m-am aruncat a doua oară asupra Prinţesei Fecioare, care se arcuise, ţinându-şi gleznele cu mâinile şi oferindu-mi cu totul deschisă floarea cea roşie a dezmăţului. Toate bolţile, până la cea de-a şaptea, s-au cutremurat deasupra noastră. Fiare cu solzi de peşte şi capete de cocoş, ori cu trup de şarpe şi picioare de cămilă, ori cozi în formă de săgeată şi labe păroase se îngrămădeau peste noi, zvârcolindu-se. Un câine de mărimea unui elefant s-a aplecat să ne înghită, iar răsuflarea lui îmi ardea curul şi spinarea de parcă m-ar fi potopit o răbufnire de foc (...) Pe îndelete mă îmbătam cu vinul trupului ei, iar Ama Tammaraya se străduia din toate puterile să mă stârnească şi să-mi culeagă sămânţa. Apoi, sărutându-ne, mi-o trecea în gură, iar eu, deschizând-o iarăşi, i-o dăruiam acolo unde îi era locul..."

Ritmul naraţiunii este ameţitor, iar aventurile lui Arańa nu te lasă să respiri o clipă, întinzându-se ca o pânză de păianjen în care te laşi prins de bunăvoie. Dar oricât de bogată şi de inventivă ar fi imaginaţia romanicierului Nicolae Strâmbeanu (căci este cu adevărat un romancier şi nu doar un prozator), tot acest labirint epic n-ar fi însemnat nimic în lipsa unui limbaj, a stilului adecvat. În primul rând, aici găsesc calitatea esenţială a scrisului lui Nicolae Strâmbeanu. În extrem de succinta prezentare a autorului, ni se spune că a muncit la această carte ani în şir. Şi, într-adevăr, Nicolae Strâmbeanu s-a familiarizat cu onomastica şi toponimia epocii şi locurilor pe unde călătoreşte eroul său, inclusiv cu datele istorice şi geografice (maritime mai ales) esenţiale unei asemenea odisei picareşti. Lexicul păstrează cât mai fidel amprenta istorică a epocii, iar culorile tari ale medievalului obscur au efect. Prin comparaţie, cărţile lui Ştefan Agopian sunt, din acest punct de vedere, aproape sărace. Termeni militari, de navigaţie, de negustorie, de protocol al curţilor nobiliare din Peninsula Iberică sau din Extremul Orient, argoul hispanic etc., totul se prezintă nu sub forma comodă a listelor, dar devine, practic şi organic, limbajul firesc al romanului. Travaliul ghicit în spatele acestei cărţi denotă o scrupulozitate şi o capacitate de organizare rar întâlnite. în sfîrşit, un romancier care poate reconstrui din cuvinte o lume trecută. Evanghelia după Arańa nu e o pastişă a romanului picaresc decât dacă ştim numele şi originea autorului. Retorica e impecabilă, stilul fără cusur. Nicolae Strâmbeanu ştie să scrie. Are umor, e sarcastic, patetic sau, după necesităţi, poetic, cunoaşte artificiile narative, respectă perfect convenţiile, naraţiunea lui are măsură şi ritm în condiţiile unui material infernal. Iată clasica tânguire a eroului aflat la ananghie în minunata formulare a timişoreanului: "Slută eşti, vreme! Treci peste oameni şi lor li se pare că nu-i atingi, dar abia când au răgaz să privească în urmă bagă de seamă cum prăbuşeşti genuni între cei care au fost şi cei care sunt. Şi cum îi acoperi cu scârnă, şi cum din sufletele lor faci haznale. Căci marile năzuinţe rămân mereu neîmplinite, iar cei ce stăruie în ele fie sunt luaţi în râs, fie îţi îneacă viaţa în băutură ori în alte vicii şi mai ruşinoase..." Exoticul şi luxuriantul, medivalul şi grotescul (romanul e plin de atrocităţi), ero(t)icul, licenţiosul şi sordidul sunt liniile pe care epicul avansează concomitent. Numai numele corabiei stîrneşte melancolii: La Nuestra Seńora de la Soledad. Cu bagajul său lingvistic, documentar în sensul larg (inclusiv paremiologic), Nicolae Strâmbeanu s-a instalat într-una dintre cele mai pretenţioase teme literare cu o siguranţă care stârneşte invidie şi creează frustrări. Cu siguranţă romanul are în spate cutii întregi cu fişe şi numeroase variante, pe măsura anilor în care a fost elaborat şi aceasta singură ar fi de-ajuns pentru imaginea unui scriitor pe cale de dispariţie în România.

Avem suficiente date pentru a vedea că acest roman a fost o obsesie a lui Nicolae Strâmbeanu pe care, până la urmă, a reuşit să o dovedească debutând în stilul scriitorilor târgovişteni, sărind peste etapa scriitorului care promite. Acest debut are, de fapt, valoarea unei solide confirmări şi de aceea cred că este unul dintre cele mai surprinzătoare debuturi cel puţin din 1990 încoace şi, cu siguranţă, debutul în proză absolut al acestui an. Nu ştiu ce meserie are Nicolae Strâmbeanu şi nu pot prezice dacă va mai scrie vreodată vreo carte şi cum va evolua cariera sa. Poate că în afara acestei cărţi (o întâmplare?) nici nu şi-a propus altceva. Un debut ca un glorios epilog. Ei, şi!? După ce veţi citi şi ultima frază a cronicii, încercaţi să-i enumeraţi în gând pe scriitorii care au scris o singură carte care a fost, pur şi simplu, de-ajuns şi veţi vedea că nu sunt tocmai puţini. Ei sunt mirodeniile literaturii în căutarea cărora deseori plecăm precum acest Arańa, bravul saltimbanc.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara