Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Contrafort:
Oierii minţii de Mircea Mihăieş


Circulă de-o vreme, ca un fel de sudalmă, aşa, mai subtilă, ca între noi, intelectualii, o sintagmă vioaie: "boierii minţii". Ea a ieşit de sub pana unui june (presupun) publicist, care-şi manifesta via nemulţumire faţă de succesul unor intelectuali români, îndeosebi tripleta Liiceanu-Patapievici-Pleşu, definiţi prin termenul de mai sus. Sintagma se voia devastatoare: un index ridicat ameninţător contra inşilor care ies din rând, refuzând masificarea şi riscând pe cont propriu. Tipică mentalitate colectivistă, veţi spune, şi chiar aşa este. N-am idee ce-a însemnat expresia la origine, pentru că n-am citit cartea care a consacrat-o, dar ştiu sub ce formă a fost preluată în presa culturală: ca o etichetă aplicată oricui are îndrăzneala să ironizeze poncifele corectitudinii politice.

Scenariul e comic, de n-ar fi penibil: carele va să zică, noi, ăştia, muncitorii, truditorii, furnicile, mestecătorii de bibliografii, posesori de doctorate şi paradoctorate în "cultural studies" şi alte bazaconii ce se mai poartă pe la periferia sistemului universitar occidental, publicăm tom după tom şi nu ne bagă nimeni în seamă! Iar neica-nimeni ăştia, "eseiştii de strânsură", adună lumea ca la urs! Păi, dreptate e asta?! În mediile infectate de corectitudinea politică a fi definit drept un "boier al minţii" e ca şi cum ai fi fost învinuit, pe vremea lui Stalin, că eşti un "chiabur" (pre limba lui Dostoievski: "kulak"), sau duşman al poporului. În anii �50, Gabriel Liiceanu, Andrei Pleşu şi H.-R. Patapievici ar fi umplut, cu siguranţă, paginile de caricaturi ce denunţau lipitorile ce sug sângele poporului, fiind figuraţi sub forma unor ploşniţe uriaşe, eventual cu papion. Deşi nefumători, ar fi tras cinic din trabucuri uriaşe, provenite din Cuba lui Battista. În planul îndepărtat, eternul ţăran român trudea cocârjat, dând cu sapa pentru a întreţine luxul respingător al celor de mai sus.

Fericiţi că au găsit un drapel sub care să se adune, un conglomerat de resentimentari, rataţi, mediocri sau doar nerăbdători să ocupe fotoliile de orchestră mai devreme decât ar merita au trecut la asaltul sistematic al puterii. Ca unul care, de cincisprezece ani încoace, mi-am făcut, alături de colegii mei Cornel Ungreanu şi Adriana Babeţi, un program radical din a promova tinerii (vezi colecţia revista "Orizont" şi Fundaţia "A Treia Europă") ştiu că ceata despre care vorbesc aici e nu doar marginală, minoritară şi penibilă în sine, dar e privită cu ironie chiar de colegii de generaţie. Adevărul gol-goluţ e că tovărăşeii sunt plicticoşi de moarte, că dincolo de aerul pompos al limbajului papagalicit după magiştri la fel de obtuzi ca şi ei nu se află nimic. Dar chiar nimic - celuloză sută la sută. Se aud şi se citesc ei între ei, publică în reviste cu tiraj confidenţial, găsind scuza lipsei de ecou în blocada instituită, nu-i aşa, de "boierii minţii".

Îmi aduc aminte că atunci când am auzit prima oară expresia, am găsit-o de-a dreptul simpatică. Îmi închipuiam că se referă la axa culturală românească pornită o dată cu marii maeştri ai secolului al nouăsprezecelea şi continuă până la generaţia lui Alexandru Paleologu, Neagu Djuvara sau Bălăceanu-Stolnici. Ignoram atunci că una din plăcerile de căpetenie ale ideologilor din zona "cultural studies" e să pervertească sensurile cuvintelor, aşa cum viermele perverteşte fructul în care intră şi nu-l abandonează până nu-l aduce la stadiul de putregai.

În străfunduri, am o irepresibilă compasiune faţă de aceşti domni şi doamne, care s-ar vrea centrali în România, după ce sunt atât de nesemnificativi în America sau Canada, unde s-au pripăşit pe la universităţi cam de faima celor de la Muscel sau Slobozia. Vai de sufletul lor cotropit de nostalgii, vai de singurătatea lor cu adevărat dureroasă, o singurătate pe care n-o poate şti decât cineva care a petrecut câtva timp în state gen Milwakee, Colorado, Iowa, Nebraska şi celelalte, unde numărul oilor îl covârşeşte pe cel al oamenilor şi unde distanţa până la primul oraş de Doamne-ajută nu se socoteşte în mile, ci în anotimpul în care poţi ajunge până acolo.

Nu datorită patrupedelor din Mid-West-ul american am dat acestui articol titlul de mai sus. Încerc, pur şi simplu, să arăt cât de ridicol e pentru un intelectual să inventeze formule lipsite de sens pentru a-şi exhiba rănile. Evident că există o clară trimitere ideologică în sintagma "boierii minţii". Evident că urlă în ea colectivismul şi nostalgia gloatei. Evident că ar dori să fie ei înşişi beneficiarii succesului, "boieri" relaxaţi, destinşi, plini de farmec. Dar nu sunt. N-aş putea spune că aceşti mărunţi resentimentari măcar împărtăşesc valorile stângii: nu de alta, dar au existat în cultura română destui "boieri" roşii, de-ar fi să-i citez doar pe Zarifopol, Ralea sau Rosetti. Am serioase dubii că aceia ar da fie şi o ceapă degerată pe gesticulaţia nevrotică a frustraţilor de azi, care mai compromit o dată ideea de prestigiu, valoare şi competiţie neasistată de statul-oier. n



P.S. Într-un număr recent al "Observatorului cultural", cineva care semnează Adrian-Paul Iliescu face nişte afirmaţii pe cât de categorice, pe atât de mincinoase.

Prima: că aş fi călăul revistei "Cultura", deoarece "un oarecare Adrian-Paul Iliescu a inserat ceva critici la adresa ideilor lui Mircea Mihăieş". Ca să fie cât se poate de limpede, afirm că habar

n-aveam de existenţa acelor critici, după cum numele său însuşi cred că mi s-a agăţat de minte de vreo trei ori: mai întâi ca subiect, în revista "Idei în dialog", al unui articol în care se demonstra o jenantă fraudă intelectuală (a publicat, semnând cu numele său şi, presupun, al soţiei, câteva zeci de pagini aparţinând lui Descartes şi Hume. Nu e rău, aşa că-i doresc la mai mare!); apoi, în "Observatorul" cuplului Muşat-Şimonca; în fine, în "Academia Caţavencu", unde citesc deloc măgulitoare aprecieri la adresa domniei sale: pe vremea lui Ceauşescu, ar fi fost unul dintre zelatorii ("cu ochi albaştri", scrie săptămânalul "de moravuri grele") învăţământului politico-ideologic bolşevic.

A doua: că aş fi contribuit la desfiinţarea revistei "Cultura" pentru că n-aş fi publicat acolo niciodată (se subînţelege, din dispreţ elitist!). Eroare: am scris chiar în primul număr al revistei, când noua redacţie, adusă în locul celor de la "Dilema", era privită ca o adunătură de "spărgători de grevă". Aşadar, nu pot fi învinuit de lipsă iniţială de simpatie faţă de ei. Precizez că revista e doar suspendată, din cauza enormelor pierderi financiare (opt sute de milioane de lei pe lună!) şi-a returelor (80 la sută din tiraj), şi nu suprimată. Ideea suprimării a fost lansată de chiar redactorii cu musca pe căciulă - probabil un ultim reziduu de bun simţ: subconştientul le-o fi mai onest decât aberaţiile împroşcate în presă şi pe Internet.

A treia: că revista "România literară" ar fi avut un statut similar multiubitei sale "Culturi", adică de publicaţie săptămânală finanţată integral de la buget. Minciună sfruntată, în linia obsesiei pentru "boierimea minţii": "România literară" a fost, încă din zilele lui decembrie 1989, o revistă privată, a unei organizaţii private, numită Uniunea Scriitorilor din România, iar apoi a "Fundaţiei România literară", privată şi ea. Minusculele sume venite de la buget au fost obţinute pe bază de proiecte, şi nicidecum prin voinţa dictatorială a cutărui oier înstăpânit peste sume mulse de la stat.

Prin urmare, dl. A.-P. Iliescu poate dormi liniştit: suspendarea "Culturii" nu are absolut nici o legătură cu domnia sa şi nici cu discursul anti-piaţă pe care-l promovează vizavi de această publicaţie.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara