Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Meridiane:
Olga Tokarczuk de ---


Scriitoarea poloneză Olga Tokarczuk este unul dintre condeiele cele mai interesante şi mai apreciate ale generaţiei sale. Născută în 1962, debutează în 1993 cu volumul Călătoria oamenilor cărţii, cunoscut astăzi şi cititorilor români prin traducerea şi prefaţa semnată de Constantin Geambaşu (Ed. Polirom, 2001). I-au urmat romanele: E.E. (1995), Străveacul şi alte vremi (1996), Casa de zi, casa de noapte (1998). Toate au fost primite cu mare interes atât de cititiori cât şi de critica literară poloneză. În 1997 apare volumul său de povestiri, Dulapul din care face parte povestirea omonimă de faţă. Toate scrierile Olgăi Tokarczuk au fost recompensate cu binemeritate premii. Scrisul Olgăi Tokarczuk se caracterizează printr-o specifică alunecare a prezentării realiste în miraculos, prin descifrarea a ceea ce se obţine îndărătul aparentei banalităţi a cotidianului. Volumul Străveacul şi alte vremi va apărea în acest an şi în versiune română.

Dulapul
Când ne-am mutat aici, am cumpărat un dulap. Era închis la culoare, vechi şi m-a costat mai puţin decât transportul lui de la consignaţie acasă. Avea două uşi împodobite cu un ornament vegetal, iar la cea de-a treia uşă un geam de sticlă în care se reflecta tot oraşul, atunci când l-am dus acasă cu o maşină de transportat mobilă. A trebuit legat cu o sfoară ca să nu se deschidă în timpul mersului. Atunci, pentru prima oară, stând lângă el cu aceeaşi sfoară înnodată în mână, am avut senzaţia propriei mele deriziuni.
- Are să se potrivească şi cu celelalte mobile ale noastre, a spus R. şi i-a mângâiat afectuos trupul din lemn, ca pe o vacă pe care o cumperi într-o gospodărie nouă.
Mai întâi l-am pus pe coridor, era un soi de carantină înainte de a intra în universul dormitorului nostru. I-am injectat în orificiile de abia vizibile terpentină, acest vaccin infailibil împotriva rămăşiţelor vremii. Noaptea, Dulapul mutat într-un loc nou, gemea scârţâind. Se lamentau carii muribunzi.
În zilele următoare am făcut ordine în vechiul-noul nostru apartament. Într-o scobitură a podelei am găsit o furculiţă având gravată pe mâner o svastică. Dindărătul boazeriei ieşeau resturile unui ziar, de fapt putea fi desluşit un singur cuvânt: "proletari". R. deschidea larg ferestrele ca să atârne perdelele şi atunci pătrundea în odaie zgomotul orchestrelor de mineri, care seara treceau prin oraş. În prima noapte când Dulapul a participat la visele noastre, n-am putut adormi multă vreme. Mâna lui R. tot rătăcea fără somn peste abdomenul meu. Apoi am avut un vis. De atunci am început să avem vise comune. Am visat o linişte desăvârşită şi totul era în ea asemeni ornamentelor din vitrinele magazinelor, şi în liniştea asta eram fericiţi, deoarece eram peste tot absenţi. Dimineaţa n-a fost nevoie să ne povestim visul, a fost de ajuns un singur cuvânt. De atunci nu ne-am mai povestit visele. Într-o zi am constatat că în casa noastră nu mai era nimic de făcut. Toate se aflau la locul lor, curăţate şi dichisite. Îmi încălzeam spinarea la soba fierbinte şi mă uitam cu luare aminte la şerveţele. Dar în modélele lor din bumbac nu domnea buna rânduială. Cineva făcuse cu croşeta orificii în continuarea materialului. Prin aceste orificii am privit Dulapul şi mi-am amintit visul. De la Dulap venea respectiva linişte. Stăteam unul în faţa celuilalt şi eu eram acel ceva slab, mobil şi trecător. Dulapul pur şi simplu se reprezenta pe sine. Era în mod perfect ceea ce era. Am atins cu degetele mânerul neted şi Dulapul s-a deschis. Am zărit umbrele rochiilor mele şi două costume vechi ale lui R., în întuneric toate aveau aceeaşi culoare. În interiorul Dulapului feminitatea mea nu se deosebea prin nimic de caracterul masculin al lui R. N-avea importanţă nici dacă era ceva aspru sau neted, oval sau colţuros, îndepărtat sau apropiat, străin sau familiar. Venea de acolo un iz al altor locuri şi vremuri care mi-erau străine. Doamne, şi totuşi îmi amintea de ceva atât de cunoscut, atât de apropiat, încât nu mi-ar fi ajuns cuvintele să-l denumesc (cuvintele doar au nevoie de timp pentru a denumi). Silueta mea se ivi în cuprinsul oglinzii de pe partea exterioară a uşii. M-am reflectat în ea ca o siluetă întunecată, prea puţin diferită de rochia de pe umeraş. Nu era nici o deosebire între ceea ce era viu şi ceea ce era mort. Deci asta eram într-un ochi de sticlă al Dulapului. Acum nu mai aveam decât să ridic un picior şi să intru înăuntru. Am făcut-o. M-am aşezat pe reclamele cu lânuri şi mi-am auzit propria respiraţie amplificată de spaţiul închis.
Atunci când mintea rămâne singură cu sine însăşi începe să se roage. Aşa e natura minţii. "Înger, îngeraşul meu" - mi-am zărit îngerul cu un chip atât de frumos, încât trebuia să fie mort - "întotdeauna fii cu mine" - aripile sale ca de ceară cuprind drăgăstos spaţiul din jurul meu. "Dimineaţa" - mirosul de cafea şi ferestrele luminate ce rănesc privirea încă adormită, "seara" - vremea încetinindu-şi mersul, atunci când apune soarele, "ziua" - existenţa devine echivalentă cu trăirea, zgomotul, mişcarea, milioane de activităţi fără însemnătate, "noaptea" - trupul neputincios, însingurat în întuneric, "şi mă-nvaţă ce e bine" - îngerul păzind copiii care merg pe marginea prăpastiei - pachete de carton cu inscripţia ATENŢIE FRAGIL, "şi mă-ndrumă spre viaţa veşnică, amin" - rochiile atârnate în semiîntunericul Dulapului.
De atunci Dulapul mă atrăgea în el, era marea pâlnie în dormitorul nostru. La început şedeam în el după-amiezile târzii, când R. lipsea de acasă. Mai apoi făceam dimineaţa doar lucrurile cele mai trebuincioase, cumpărături, punerea în funcţiune a maşinii de spălat, dădeam un telefon şi intram în Dulap, închizând pe tăcute uşa după mine. Înăuntru nu avea nici o importanţă ce parte a zilei este, ce anotimp, ce an. Întotdeauna era catifelat. Mă hrăneam cu propria mea respiraţie.
O dată m-am trezit noaptea dintr-un vis greu ca zăduful şi am dorit Dulapul ca pe un bărbat. Am fost nevoită să-mi împletesc mâinile şi picioarele cu trupul lui R., să mă ţin strâns de el, ca să pot rămâne pe loc. R. spunea ceva despre vis, dar vorbele lui nu aveau nici un sens. Până la urmă, într-o noapte, l-am trezit. Nu voia să se dea jos din patul cald. L-am tras după mine şi ne-am oprit în faţa Dulapului. Era neschimbat, puternic şi ispititor. Am atins cu degetele mânerul lunecos şi Dulapul s-a deschis în faţa noastră. Era suficient loc în el pentru tot universul. Oglinda interioară ne reflecta pe amândoi, extrăgându-ne siluetele din beznă. Respiraţiile noastre, la început inegale, îşi găsiră acelaşi ritm şi între noi nu era nici o deosebire. Ne-am aşezat în Dulap unul în faţa celuilalt. Feţele ni le acopereau hainele atârnate înăuntru. Dulapul îşi închise uşa. Aşa ne-am instalat în el.
La început R. ieşea pe undeva, cumpărături, ceva de lucru. Dar ulterior acest efort a devenit prea dureros. Zilele se lungiră. Din stradă vine câteodată zgomotul atenuat al orchestrelor minierilor. Soarele apare şi dispare şi atunci ferestrele încearcă zadarnic să-l atragă spre interior. Mobilele, şerveţelele, porţelanurile se acoperă de un strat tot mai gros de praf, iar locuinţa noastră continuă să fie cuprinsă de întuneric.