Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

întoarcerea la cărţi:
Ollăneştii şi istoria de Mihai Zamfir

De la cărţile uitatului dramaturg din secolul al XIX-lea D. Ollănescu- Ascanio (jurnalist, junimist, diplomat, academician şi prieten al lui Alecsandri) n-am mai întîlnit alte cărţi semnate de un Ollănescu pînă la recenta autobiografie apărută la Humanitas şi intitulată Aşa a fost să fie. Aparţine lui Barbu Ollănescu-Orendi şi se încadrează bogatei serii de mărturii ivite acum la noi în cadenţă constantă. Dacă adăugăm performanţa documentală excepţională realizată de revista „Memoria”, posedăm deja un imens material autobiografic privitor la perioada comunistă.

Unele dintre aceste texte, scrise fără nici o intenţie literară, dobîndesc neaşteptate semnificaţii de literatură involuntară, cum avem atîtea de-a lungul istoriei noastre. Cartea lui Barbu Ollănescu-Orendi nu face excepţie; Editura Humanitas s-a dovedit inspirată publicînd-o.

Nimic nu l-ar fi împins pe inginerul fixat de multă vreme în Germania, născut în 1934 la Bucureşti, descendent al unei vechi familii de boieri olteni, spre o biografie extraordinară: a lucrat însă pentru el istoria. Simplul fapt de a se fi născut în casa unui aristocrat bucureştean şi avocat de prestigiu a pus pe existenţa copilului o pecete de care n-a mai putut scăpa toată viaţa. Persecutat cu metodă – el şi familia lui –, a urmat în chip normal doar liceul, dar apoi s-a strecurat cu greu prin Politehnică, s-a strecurat cum a putut şi prin viaţă, pînă a fost în cele din urmă arestat şi internat în diverse lagăre; eliberat în 1964 odată cu toţi deţinuţii politici, persecutat însă în continuare, tot cu metodă, n-a mai avut altceva de făcut decît să plece definitiv în Germania în 1977. Şansa lui: se căsătorise între timp cu o nemţoaică, aşa că a putut obţine paşaportul. Deci, viaţa a sute de mii de români exilaţi.

Numai că… Numai că Barbu Ollănescu-Orendi are şi altceva de povestit, dincolo de o viaţă aproape ratată din cauza istoriei infernale: el provine dintr-o familie în care ideea de familie avea o importanţă capitală; fusese de altfel arestat şi condamnat pentru că a ascuns în casa lui un unchi urmărit de Securitate. Era René-Radu Policrat, arestat şi el; apoi, după 1990, primul Preşedinte ales al Parlamentului României.

Aşa că istorisirea lui se desfăşoară fascinant de plat: mizerii nebănuite aduse de comunism, de la lipsurile zilnice curente la regimul sever din închisori şi lagăre de muncă, de la fauna activiştilor şi torţionarilor la opresiunea psihologică; totul se întretaie cu apariţia figurilor de boieri căzuţi în mizerie şi mai ales cu involuntare lecţii de genealogie. Cum a trăit cu adevărat aristocraţia română în vremea comunismului, cu exemple înfricoşător de concrete, aflăm mai degrabă din cartea de faţă decît din călinescianul Scrinul negru sau din alte proze de caricaturizare facilă a boierimii.

Poate că cele mai interesante pagini ale cărţii rămîn cele în care se trasează istoria unor familii înrudite cu scriitorul şi care, prin reflex, ţes istoria ţării noastre din ultimul secol. Ca să nu mai vorbim de anexele documentale din volum, toate bineînţeles în regim genealogic, şi de Micul dicţionar biografic ce încheie lucrarea, galerie de portrete ale persoanelor intrate în istorie şi pe care autorul le-a cunoscut direct sau indirect. Viziunea genealogistului nostru asupra savanţilor şi politicienilor români din secolul XX este de o involuntară şi neaşteptată savoare.

Genealogia rezervă întotdeauna surprize. Vara primară a autorului, descendentă a familiei Policrat, s-a întîmplat să fie mama actriţei Oana Pellea – nepoată prin urmare a lui Barbu Ollănescu: iată-i pe aristocraţii olteni înrudiţi cu alţi aristocraţi olteni, de data asta cu unii din lumea artei. Iată-l pe „Nea Mărin”, pe Amza Pellea, rudă prin alianţă a Ollăneştilor şi a Policraţilor. Nu admirăm aici mezalianţe, ci exemple de înnobilare reciprocă. Actriţa Oana Pellea a publicat tot acum, concomitent cu autobiografia unchiului său Barbu, o selecţie din cele mai cunoscute texte compuse de tatăl ei: Să rîdem cu Nea Mărin. şi tot la Editura Humanitas. O coincidenţă fericită, care luminează brusc ambele familii, Ollănescu şi Pellea.

Sau poate nu-i o coincidenţă, cine ştie? E poate încă o dovadă că „arta bate viaţa”, cum se spune cu o formulă deja banalizată.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara