Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Păcatele Limbii:
Om al trebii de Rodica Zafiu


Sintagma om de treabă e bine cunoscută si, desigur, nimeni nu o mai analizează. Sensul „bun, cumsecade" al locuţiunii de treabă nu e imediat vizibil, deductibil din structura sa internă, dar nici nu e greu de explicat: s-a putut porni, în evoluţia semantică, de la descrierea priceperii si aptitudinii („bun de muncă" sau „de încredere"), valoarea pozitivă lărgindu-se cu timpul.

De altfel, Dicţionarul limbii române (DLR, Tomul XI, partea a 3-a, Litera T, 1983) indică un înţeles mai vechi al expresiei de treabă (ilustrat cu un citat din Miron Costin), explicându-l prin seria de sinonime „harnic, priceput, capabil". Similară ca structură şi ca sens e locuţiunea - păstrată doar în registrul popular - (om) de ispravă.

În limba din secolul al XIX-lea circula însă o altă sintagmă, care a ieşit între timp din uz, foarte apropiată de om de treabă, dar cu un sens divergent: om al trebii. O găsim la Heliade Rădulescu, în portretele sarcastice Bată-te Dumnezeu (Cuconiţa Drăgana) şi Cuconul Drăgan: „Boierul dumneaei, nu ştiu cum îl cheamă, dar e om al trebii, scoate lapte din piatră"; „era un neiculiţă de minune, om al trebii, scotea lapte din piatră, pupa pe român în bot şi-i lua din pungă tot". Şi mai detaliată este la Alecsandri (în Istoria unui galben) lista acţiunilor care caracterizează un om al trebii: „Ispravnicul (...) era, cum se zice, un om al trebii. Cunoscând toate chipurile legiuite de obiceiul pământului întru a se folosi de prilejuri, el izbutise a-şi preface slujba în chiverniseală şi, slavă Domnului! după câţiva ani, îşi făcuse o stare ca oamenii". Deşi ar trebui să existe o parţială echivalenţă sintactică şi o apropiere semantică între construcţia cu de şi cea cu genitivul, omul trebii (şmecher, descurcăreţ) pare să fi fost foarte diferit de omul de treabă. Cele două structuri şi-au polarizat la un moment dat sensurile; formula omul trebii se specializase pentru folosirile ironice.

Modelul semantic al trecerii de la ideea pozitivă a priceperii la cea a înşelării e foarte puternic şi recurent în limba română: în prezent fenomenul se poate observa, de exemplu, în sensurile familiar-argotice ale substantivelor meseriaş şi meserie. În limba veche, evoluţia era ilustrată de un turcism dintre cele mai pitoreşti, dispărut între timp: iuşchiuzar. În memoria noastră culturală, persistă mai ales derivatul său turcesc, iuşchiuzarlâc, care apare într-o celebră replică din Ciocoii vechi şi noi: „Iată-mă în sfârşit ajuns în pământul făgăduinţei; am pus mâna pe pâine şi pe cuţit: curaj şi răbdare, prefăcătorie şi iuşchiuzarlâc şi ca mâine voi avea şi eu case mari şi bogăţii ca ale acestui fanariot". În romanul lui Filimon, cuvântul folosit cu intenţii şi conotaţii nu tocmai morale de junele Dinu apărea, cu toată seriozitatea, în scrisoarea de recomandare a tatălui său: „cu ajutorul lui Dumnezeu şi iuşchiuzarlâcul smeritului tău rob, curtea blagorodnicei tale în scurtă vreme se va umplea de toate cele trebuincioase"; „m-am silit a-l învăţa toate iuşchiuzarlâcurile şi marafeturile cu care trebuie să fie împodobit un adevărat calemgiu". La Iordache Golescu, în Starea Ţării Rumâneşti, avea loc chiar o discuţie filologico- morală în jurul termenului: „Să nu fi păgubit ceea ce putea câştiga fără capital. Că aceasta să cheamă ischiuzarlâc, pă limba turcească. Ca când am zice isteciunea minţii, pă limba noastră. - Adică să fi hrăpit ca lupul, bună isteciune dă minte!" (Scrieri alese, 1990, p. 35). Işchiuzar (cu variantele ischiuzar şi iuşchiuzar), înregistrat în Dicţionarul limbii române (DA, Tomul II, partea 1, 1934) cu sensul „dibaci, iscusit, şiret" era frecvent în registrul familiar-ironic din secolul al XIX-lea (şi e conservat în literatura epocii: la Alecsandri, Filimon ş.a.; la Caragiale, în Camera din Stambul, unul dintre vorbitori se numeşte Ischiuzar-Mehmet şi are replica: „Interesul poartă fesul!"). Aşa cum a arătat Lazăr Şăineanu, în Influenţa orientală asupra limbii şi culturii române (1900), işchiuzar provine din turcescul işguzar, compus din iş „lucru, treabă" şi guzar „care duce la capăt". Termenul işguzar există şi în dicţionarele turceşti actuale; în Redhouse Turkish/Ottoman - English Dictionary (2000), apare cu sensurile „eficient, activ, harnic" şi „serviabil, îndatoritor". Aşadar, iuşchiuzarul, cel care se îndeletniceşte cu iuşchizarlâcuri, e la origine om de ispravă, om de treabă - devenit om al trebii.