Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cartea Românească:
Om viu de Daniel Cristea-Enache

Markó Béla, Badminton. Poezii oportune şi inoportune 2008-2015, traducere şi note de Kocsis Francisko, Editura Curtea Veche, Bucureşti, 2016, 128 pag.

O poezie absolut remarcabilă se cuprinde în Badminton de Markó Béla. Autorul şi-a reunit versuri „oportune” şi „inoportune” scrise între 2008 şi 2015 şi traduse din maghiară în română de Kocsis Francisko, iar trei dintre cele patru cicluri ale volumului au, pe lîngă prospeţime imagistică şi reflexivitate, o coeziune vădită după o a doua lectură.

Ciclul al patrulea este mai compozit, dar nu şi ocazional: poetul reuşeşte să facă dintr-o întîmplare oarecare sau dintr-un episod banal de existenţă un resort al liricii sale de observaţie şi meditaţie. Aproape totul fiind citabil din carte (ceea ce e o performanţă atît pentru poet, cît şi pentru traducător), mă voi opri asupra a două poeme în care se reunesc, aşa zicînd, elementele lirice caracteristice şi obsesiile adînci.

Ele sînt în suită şi fac, ca şi ciclul de care aparţin, un întreg. Literatură realistă rulează, cu o mare naturaleţe, pre-istoria unei drame. Între prezentul ce se va înfăţişa, de la un punct, şi trecutul familial senin, fără griji pare să nu existe nici o legătură. Un interval temporal consistent („peste decenii”) face distanţa între viaţa fericită a familiei şi ceea ce, înspre finalul poemului, se devoalează. În trecut familia e incasabilă şi inseparabilă: „Atît de tare rîdeam şi noi/ că din ochii mamei au început să curgă/ şiroaie de lacrimi de neoprit şi i s-au aburit ochelarii,/ iar mie întotdeauna mi se punea un junghi în ceafă/ ca o cine ştie cînd petrecută detunătură de pistol,/ pentru că noi doi născoceam tot felul de jocuri/ cînd nu eram preocupaţi să trimitem/ soluţia rebusului la revista copiilor,/ am şi cîştigat odată o carte,/ odată o tabletă de ciocolată,/ iar odată o sonerie electrică demontabilă,/ ne plăcea să concurăm la orice,/ era fericită că am cîştigat concursul de trotinete/ şi împreună am cărat acasă cutia verde-nchis/ de popice pe masă care răsplătea cîştigătorul,/ e adevărat că nu ne-am jucat niciodată cu ele,/ era plictisitor, ca şi concursul de trotinete,/ mai bine ne băteam capul cu idei care de care mai năstruşnice,/ mama a fost întotdeauna mîndră de flexibilitatea ei,/ îl necăjea şi pe tata cu asta,/ se aşeza şi-şi apuca cu uşurinţă/ degetul mare de la picior cu gura,/ apoi se uita rîzînd cum mă necăjesc s-o imit”.

Aparte de „complicitatea” dintre mamă şi fiu, în rama acestui tablou al unei copilării cu complicităţi şi rîsete, jocuri clasice şi jocuri născocite, au fost deja inserate elementele dramatice, deocamdată inaparente. Relectura poemului, după ce Markó Béla l-a dus la final, reliefează şi pune în valoare simbolică „detalii” care îşi pierd ghilimelele, devenind retroactiv importante. Mama căreia de rîs îi curg „şiroaie de lacrimi de neoprit” şi care, mîndră de elasticitatea şi flexibilitatea trupului său, îşi apucă demonstrativ degetul mare de la picior cu gura pare să fie un simbol al tinereţii triumfătoare şi eterne. Dar poetul urmează să ia distanţă de acest trecut familial atît de fericit şi omogen, urmînd realist cursul existenţei înseşi. Puse în perspectivă, fotogramele fericirii domestice devin un fel de preambul al ororii. În a doua jumătate, poemul se apropie tot mai mult de realitatea ulterioară, a bolii şi suferinţei femeii care părea o zeiţă a lumii copilăriei. Literatură realistă încape tot mai mult în propriul titlu: „căci n-am moştenit de la ea această flexibilitate,/ cu o ocazie l-a convins şi pe tata să încerce,/ dar nici lui nu i-a reuşit, degeaba s-a îndîrjit;/ dacă socotesc bine, erau deja mult mai aproape/ de patruzeci decît de treizeci,/ şi de fapt numai peste decenii/ mi-am amintit din nou/ de jocul acesta inocent cu degetul mare de la picior,/ cînd, cu cîteva zile înainte de moarte,/ mamei i-au amputat laba piciorului,/ tata nu mai trăia de mult atunci,/ durerea îmi pulsa în ceafă,/ din ochii mamei se prelingea un fel de lacrimă,/ şi m-a străbătut ca un val o jenă cumplită/ în timp ce stăteam alături de ea/ şi nu înţelegeam de ce nu mă mai pot gîndi/ decît la ce va fi, că de-acum, Doamne, cum va mai fi?”. Lacrimile de rîs de atunci, junghiul în ceafă, contorsionismul fizic au trecut în „inversul” lor malign şi malefic: din ochii mamei suferinde „se prelingea un fel de lacrimă”, fiului care o asistă durerea îi „pulsa în ceafă”. Cu cîteva zile „înainte de moarte”, „mamei i-au amputat laba piciorului”, iar „tata nu mai trăia de mult atunci”. Tabloul familiei, înainte de devastarea şi spulberarea implacabile, le prefigurează subtil.

Poemul următor, intitulat chiar Întreg, porneşte de la „stadiul” suferinţei asistate. Traiectoria semnificantă diferă prin aceasta: poetul nu va mai recunoaşte în trecut detalii şi semne ale ororii de mai tîrziu. El va analiza, cu cîtă răceală se va putea, episoadele macabre ale agoniei şi finalului. Dacă, în poemul anterior, era importantă valoarea de denominaţie şi sugestie obţinută contrastiv, aici un nou contrast cu trecutul fericit ar fi fost un resort de poeticitate deja folosit, iar efectul ar fi fost de previzibilitate. Markó Béla evită cu inteligenţă artistică redundanţa, „desfăcînd” analitic tabloul sfîrşitului, fără a-l mai semnifica prin evocare, amintire, flashback. Poemul începe „sec” şi teribil, continuînd în acelaşi regim al descripţiei exacte, nemiloase: „Nu ştiu/ ce s-a întîmplat cu laba amputată a mamei/ şi-n realitate nu ştiu nici/ care a fost mama,/ partea tăiată cu ferăstrăul/ sau partea rămasă,/ căci sîntem predispuşi/ să judecăm după dimensiune,/ dar nu-i deloc sigur că e şi înţelept,/ iar în clipa în care,/ pînă la urmă, au tăiat-o în două pe mama,/ într-o bucată mai mare şi una mai mică,/ am rezolvat cu o incredibilă nesocotinţă/ această dilemă/ şi una din părţi au şi dus-o la incinerare/ sau cine ştie unde,/ nu am habar ce se face în astfel de situaţii/ cu bucata mai mică devenită de prisos,/ în timp ce bucata mai mare/ rămîne scufundată în patul cu valuri”.

Urmează cîteva versuri extraordinare, al căror cuantum de suferinţă omenească se exprimă mai degrabă figurativ decît figurat: „şi-a împlîntat braţul drept în aer/ ca pe un catarg fără pînză/ sau ca pe o creangă uscată,/ din cînd în cînd i-l coboram cu grijă, dar/ îl înălţa iar şi iar,/ zbîrcit, grialbui/ se prelingea pielea pe el/ ca şiroaie de ploaie nesfîrşită”. Comparaţiile şi echivalările simbolice sînt folosite aici, după cum se vede, însă ele nu modifică regimul realist-naturalist al scenei, ci îl intensifică. Văzută de aproape, oroarea este narată liric şi apoi reinterpretată simbolic: „a mai strigat o vreme,/ apoi, după bucata tăiată,/ necroza s-a extins în cîteva zile/ şi a devenit iarăşi un întreg indivizibil.”

Acestor două poeme le va „răspunde”, într-un alt ciclu al volumului, Învăţătură, text tot dintr-o suită. Personajul va fi acum Isus, dar nu unul viu şi predicînd oamenilor, ci corpul de care sufletul s-a desprins, corpul martirizat, cercetat de Dumnezeu cu „uriaşul său reflector”. Ca şi în Soluţie, descrierea e realistă şi aproape „tehnică”, detaliile sordide avînd rolul lor. Markó Béla este, în Badminton, un poet marcat şi obsedat de corporalitate, văzută într-o relaţie ea însăşi concretă cu întregul desfăşurător al unei existenţe şi cu cîmpul determinărilor obiective. Nu altfel sînt poemele personalizate (la propriu), în care eul poetic şi eul biografic se suprapun. Un om viu, încă viu, îşi observă îmbătrînirea, atrofierea, alterarea simţului olfactiv, neputinţele tot mai dese; şi inclusiv erotica lirică îşi schimbă tonalitatea. Faţă de alţi poeţi al căror imaginar e unul de evaziune şi substituţie, Markó Béla face o poezie de observaţie şi „disecţie”, fiind un anatomist al corpusului de experienţă directă. Simbolurile cresc, tot aşa, din carnea poemului.

Fără a face clasamente într-un joc de imponderabile şi variabile cum e poezia, să spun totuşi că autorul unei cărţi atît de puternice este la nivelul celor mai buni poeţi români de azi.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara