Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Proză:
Omagiu supliciatului pasiv de Radu Paraschivescu


Noua limbă de lemn
Radu Paraschivescu (născut la 14 august 1960 în Bucureşti, în prezent redactor la Editura RAO) este un exersat traducător. Lui i se datorează versiunile româneşti (ireproşabile, unele adevărate performanţe în materie de reconstrucţie lingvistică) ale unor scrieri ca O cameră separată de Virginia Woolf, Rămăşiţele zilei de Kazuo Ishiguro, Revelaţie pe Amazon şi în coasta lui Adam de Petru Popescu, Meserie, Limbajul romanului, Veşti din paradis şi Terapia de David Lodge, Copiii din miez de noapte, de Salman Rushdie, Casa somnului de Jonathan Coe. Virtuozitatea de stilist şi-a probat-o şi ca romancier (Balul fantomelor, Efemeriada), dovedind că nimic din ceea ce înseamnă fantezie şi îndrăzneală în folosirea limbii române actuale nu-i este străin.
Nu Radu Paraschivescu este deci cel care s-ar putea speria de invazia de englezisme de la noi. Dacă totuşi, în povestirea Omagiu supliciatului pasiv, el desfăşoară o sarcastică satiră la adresa romglezei, noua limbă de lemn adoptată de o parte din intelectualii şi oamenii de afaceri din România, înseamnă că si-tuaţia la care s-a ajuns este chiar ridicolă.
Povestirea lui Radu Paraschivescu poate fi privită ca un spectacol (lingvistic) burlesc, dar şi ca un document al situaţiei limbii române, la începutul secolului douăzeci şi unu, document care va fi citat fără îndoială de multe ori de acum înainte de istoricii limbii.

Alex. Ştefănescu



La Şapte dimineaţa, cînd stridenţa deşteptătorului făcu să vibreze pereţii camerei, tînărul era deja treaz. Stătea în capul oaselor în pat, rezemat de perna ridicată, cu scrumiera în care scutura cea dintîi ţigară a zilei aşezată grijuliu pe pîntece şi cu faţa luminată de un zîmbet de om bine dispus. Îl trezise soarele pe care nu spera să-l mai vadă cu atîta limpezime după o săptămînă de ploi neîntrerupte şi deschisese ochii în explozia portocalie a frunzişului unui copac ale cărui crengi i se legănau cuminte în dreptul ferestrei. Se anunţa o zi pe cinste, prima de muncă în marele oraş. Inspiră adînc, mulţumit de cele văzute şi simţind că avea să-şi înceapă cariera sub auspicii cum nu se poate mai favorabile.
Jovialitatea nu-i dispăru nici cînd zări, la intrarea în clădirea placată cu sticlă reflectorizantă unde se afla sediul firmei, un automat bancar deasupra căruia cineva lipise un afiş pe care se putea citi: "Bancomatul dispensează doar bills-uri de mare denominaţie". Departe de a vedea în păsăreasca aceea ridicolă un motto al absurdului citadin sau o aşchie din trunchiul de necuprins al noii limbi de lemn care, de ani buni, ataca pe toate fronturile, Dumitriu se mulţumi să rîdă în sinea lui şi să se grăbească spre lift. Chit că nu pricepea ce rost avea să spui - printre altele - "bills"-uri în loc de "bancnote".
- A, bună, Alin, intră. Hai, curaj. Ia loc, te rog, îl întîmpină un ins înalt, sfrijit, cu ochelari şi cu gulerul pudrat de prima mătreaţă a săptămînii. Sînt Lucian Harabagiu, eiciaremu' firmei.
Dumitriu tresări ca pişcat de un ţînţar. Ici haremu? Poate că n-ar fi fost rău să se uite mai atent pe uşă. Interlocutorul lui sesiză la timp impasul şi continuă:
- Mă rog, sau haşremeu'. Human resource manager-ul. Dă-mi voie să-ţi urez bun venit la Sales Unlimited. Sper c-o să colaborăm bine. Şi fiindcă timpul, ia să vedem, ce face timpul? timpul costă bani, sigur că da, o să te las să te uiţi pe schedula pentru azi înainte să te brifez puţin, cum fac cu fiecare nou recrut.
Absolventul de management luă foaia de hîrtie întinsă de Harabagiu, avînd încă înainte de-a o parcurge confirmarea suspiciunii că una dintre chezăşiile succesului la Sales Unlimited era stăpînirea dezinvoltă a romglezei. Se gîndi preţ de o clipă la părinţii rămaşi la Oradea - ambii profesori de română, ambii sideraţi şi neputincioşi în faţa avalanşei de barbarisme şi calchieri sub care fragila limbă maternă risca să se sufoce -, iar apoi îşi coborî privirile şi citi.
9.00 - 10.00: Meeting cu staff-ul.
10.00 - 11.30: Brainstorming despre stakeholderism.
11.30 - 13.00: Briefing cu salesforce-ul.
13.00 - 14.00: Break.
14.00 - 15.30: Emergenţa noilor market-uri. Debate.
15.30 - 17.30: Promotion-ul brand-ului. Panel.
- Aşa. Ţi-am asesat atent CV-ul, îl informă Harabagiu. Văd că ai graduat chiar în vară. Între noi doi, Alin, pe o scară de la 1 la 10, la ce nivel crezi c-ai putea să performezi?
Proaspătul angajat avea deprinderea autoevaluării încă din gimnaziu, aşa că nu trebui să stea mult pe gînduri. Totuşi, întrebarea directorului de personal îl puse într-o relativă încurcătură. Dacă spunea 10, risca să i se impute lipsa de modestie, pe cînd ţintirea oricărei alte trepte l-ar fi putut trece în dispreţuita categorie a defetiştilor.
- La nivelul aşteptărilor, oricare ar fi ele, răspunse el în cele din urmă.
- Ha, politician trebuia să te faci. Procrastinările astea or să ne vină de hac, o spun de ani de zile. Oricum, niţică diplomaţie nu strică, indiferent de background. Şi, mă rog, cam de ce crezi c-ai avea nevoie ca s-ajungi un success story?
Dumitriu deschise gura, hotărît să-i arate haşremeului că nu punea mare preţ pe gargara asta, dar că, la nevoie, nu-i era greu nici lui să bată apa în piuă. Din fericire însă, uşa biroului se deschise chiar în clipa aceea şi o secretară îmbrăcată într-un deux pièces sobru anunţă pe fugă:
- Haideţi în conference room. Începe meetingul.

Cînd păşi în sala de şedinţe, însoţit de Harabagiu, tînărul dădu cu ochii de zece oameni aşezaţi la o masă de consiliu în capul căreia trona o blondă între două vîrste, tunsă scurt, costumată în negru şi cu privirile aţintite asupra cîtorva hîrtii cărora le schimba locul în permanenţă. Femeia gesticulă scurt în direcţia celor doi, îi aşteptă să se instaleze pe scaune şi să deschidă mapele pe care le aveau în faţă, după care tuşi uşor, îşi împreună palmele şi luă cuvîntul.
- Încep prin a-l saluta formal pe ultimul venit în companie, Alin Dumitriu. Trag nădejde că va şti să emuleze în aşa fel încît să ne putem mîndri cu el cît mai mult, iar el să-şi găsească la noi oportunitatea de carieră pe care s-a focusat imediat după terminarea facultăţii.
Dumitriu schiţă un gest discret de mulţumire, nebăgat în seamă de vorbitoare şi încredinţat în fine că nimeni de la Sales Unlimited nu se putea sustrage importurilor lingvistice, oricît de bizar şi caraghios ar fi sunat.
- Avem o agendă extrem de încărcată şi, dacă nu prioritizăm cum trebuie, pierdem bani şi clienţi. Azi mai mult ca oricînd e nevoie să ne customizăm relaţiile şi să ne punem toate skills-urile în slujba challenge-ului pe care l-am identificat: creşterea market share-ului şi implicit a turnover-ului, minimizarea riscurilor şi dezvoltarea performanţei. Pentru asta ne sînt necesare mai multe lucruri: expertiză, drive, commitment, dedicaţie şi gestionarea targetului. E o chestiune de eficientizare şi de standing. Nu putem fi principalii jucători din business environment dacă ignorăm updatarea şi dacă nu reuşim să ne fidelizăm clienţii. Bănuiesc că şi tînărul nostru coleg s-a gîndit la toate astea cînd a aplicat pentru un job în compania noastră. Aşa e, Alin?
- Perfect adevărat, confirmă Dumitriu, chinuit lăuntric de aceeaşi irepresibilă poftă de-a hohoti din toţi rărunchii.
- Aici nu e nici showbiz, nici modelling, nici entertainment, continuă blonda, mutîndu-şi privirea de la un angajat la altul şi constatînd cu satisfacţie că toţi aveau nişte mutre pătrunse şi preocupate, de parcă şi-ar fi pregătit lansarea într-o aventură fără egal. Aici e o junglă în care nici dintre cei puternici nu supravieţuiesc chiar toţi. E un fel de all star game unde fiecare vrea să fie MVP. În fond, e nu atît o problemă de feeling, cît mai ales de striving. Aşa cum driverii scuderiilor trag cu monoposturile la pit stop-uri din motive tactice, aşa cum tenismanul vine cu backhand-ul slaisat pentru efectul de surpriză, aşa cum boxerul alternează punch-ul cu jab-ul ca să-l prindă descoperit pe celălalt, şi noi trebuie să ne modificăm gradual look-ul, ca să putem evita deadlock-urile şi să ne consolidăm poziţia în branch. Trendurile actuale sînt critice, fireşte. Dintre ele, unul este feedback-ul la condiţionalităţi. Un altul, elaborarea planurilor de contingentare. În fine, un al treilea, diseminarea verticală. Piaţa nu aşteaptă pe nimeni, domnilor. Cine nu prinde trenul rămîne pe peron, ăsta-i bottom line-ul.
Cu ochii pe graficele colorate din mapă, Alin Dumitriu îşi muşcă buzele pînă la limita sîngerării. Dincolo de "diseminarea verticală", care i se părea o formulă neobişnuit de sexy şi îndrăzneaţă pentru o firmă de vînzări, noul venit începu să simtă o alienare tot mai puternică de la o clipă la alta. În anii de liceu părinţii îi explicaseră capcanele poporanismului cu suficient umor ca să-l edifice definitiv asupra fenomenului. Era, fireşte, o tîmpenie să înlocuieşti cravata cu gîtlegăul şi sutienul cu ţîţarniţa. Însă de aici la commitment-ul în faţa challenge-ului era cale lungă.
- Şi mare atenţie la mindset-uri, avertiză blonda, aprobată cu mişcări energice din cap de trei sferturi dintre cei prezenţi. E vremea să ne configurăm activitatea în pattern-uri cu adevărat profesioniste şi pentru asta trebuie să ştim să schimbăm tot frame-ul. Să citim corect benchmarking-ul, să nu ne temem de canvassing şi să adresăm problemele strict în ordinea importanţei. Dacă ţineţi minte, exact pe asta am insistat la ultimul meeting cu project managerii, cu reprezentanţii pick-up point-urilor şi cu senior consultant-ul. Pe asta şi pe respectarea cu orice preţ a deadline-urilor.

Delirul ambiguu al vorbitoarei mai dură vreo douăzeci de minute, timp în care Dumitriu desenă o barză care ducea în cioc o altă barză care ducea în cioc o a treia barză, transcrise de la coadă la cap versurile din The Sounds of Silence, fumă o ţigară cu ochii minţii (un exerciţiu complicat, care sfîrşea de obicei prin a-l destinde pe el şi a-i irita pe cei din jur), iar la un moment dat îl întrebă în şoaptă pe Harabagiu cine era blonda şi ce voia de la viaţa lor.
- Unit manager-ul, susură conspirativ haşremeul. Şi lasă odată hîrtiile alea. Îţi pierzi focusul şi involvement-ul. Iar dacă n-ai involvement, n-ai nimic.
Dumitriu înghiţi perdaful fără să scoată o vorbă, decis să nu-l mai provoace de-acum încolo la dialog pe Harabagiu decît cînd nu avea încotro. Altfel, era pierdut. La cel mai mic stimul, directorul de personal riposta printr-o rafală de cuvinte trăşcălii pe care probabil că le vehiculase atît de des încît ajunsese să le adore. În plus, dacă superiorul vorbea în dodii, şi subalternul trebuia să facă la fel. Pesemne că aşa se traducea corectitudinea politică la Sales Unlimited.
La sfîrşitul şedinţei de dimineaţă, pe cînd tînărul orădean încerca să se oţelească în vederea sesiunii de brainstorming despre stakeholderism care-l aştepta, pronia cerească interveni în favoarea lui, inculcîndu-i gîndul cel bun lui Harabagiu. Acesta vorbi un minut la telefonul mobil, iar pe urmă se întoarse binevoitor spre Dumitriu.
- L-am apelat pe CEO ca să-l întreb ce fac cu tine mai departe. O să relaţionezi puţin cu restul staff-ului şi o să vezi cum se lucrează la desk-uri. De mîine încolo socializezi de unul singur şi e bine să ai un pic de know-how.
Într-o oră şi jumătate, cît dură turul companiei, Dumitriu se întîlni cu publisher-ul şi senior editor-ul newsletter-ului intern, brokerage analyst-ul, head dealer-ul, copywriter-ul, art director-ul, chief accountant-ul, business consultant-ul şi assistant manager-ul. În mintea lui pusă deja la grea încercare îşi făcură loc cîteva ponturi de bun-simţ referitoare la joint-uri, overdraft-uri, liabilităţi, dumping, deal-urile de marjă şi pachetele de relocare. Introducînd o bine venită componentă umană în miezul discuţiilor, Harabagiu îşi informă angajatul că pericolul lay-off-urilor în firmă nu era foarte mare, ceea ce nu trebuia nicidecum să ducă la efasarea disciplinei. Nu de alta, dar cu trei luni în urmă un vendor de mare succes fusese expelat fiindcă harasase o colegă.
Cînd reveni în sala de şedinţe, Dumitriu se aşeză pe acelaşi scaun pe care-l ocupase şi mai devreme şi îşi aranjă nodul cravatei cu un gest mai degrabă derutat decît nervos. Plimbarea prin companie îl făcuse circumspect nu atît faţă de "briefing-ul cu salesforce-ul" care urma, cît mai ales faţă de felul cum îşi vedea viitorul la Sales Unlimited. Probabilitatea de a se transforma dintr-un june stenic şi solar într-un zombie imbecilizat nu putea fi nesocotită. Pus în situaţia de a alege între firma de vînzări unde fusese admis ulterior interviului şi fabrica pencilensiană din Timpuri grele, mai mult ca sigur că Alin Dumitriu ar fi dat cu banul. Iar întîlnirea cu următoarea categorie de personal nu-i atenuă în nici un fel presimţirile de rău augur. Dimpotrivă.
Forţa de vînzări îşi făcu apariţia în sală aidoma unui comando trimis să potolească tulburările iscate de nişte băştinaşi inconştienţi. Ochi ficşi, haine şi tunsori identice, mape bleumarin cu logo-ul firmei, mers cadenţat şi neşovăielnic, cîte un indicator luminiscent în mîna fiecărui agent şi un chef de viaţă egal cu rata şomajului pe Insula Sahalin. Dumitriu îi privi şi i se puse un nod în gît. Cîţi izbuteau să redevină oameni normali după ce terminau programul la Sales Unlimited? Cîţi ştiau să refuze robotizarea? Şi cîtor dintre ei li se extirpase fibra intimă care le permisese, anterior angajării, să trăiască la temperatura specifică vîrstei? Din păcate, trezit la realitate de glasul ca un şmirghel al unui tînăr roşcovan, cu faţa năpădită de pistrui, Dumitriu nu avu vreme să se abandoneze întrebărilor.
- După cum a reiterat chairman-ul board-ului, în semestrul actual avem un target multiplu. Anvizajăm în primul rînd căile de replicare a celor mai bune practici, în al doilea identificarea de soluţii pentru problemele din teritoriu şi în al treilea dispersia riscurilor. Toate acestea circumcise, bineînţeles, conceptelor de optimizare şi eficientizare. În folderele cu business planuri aveţi cîteva hand out-uri pe care sper că v-aţi uitat. Conţin grafuri de vînzări, spreadsheet-uri şi cash flow-uri updatate. Haideţi să explorăm împreună oportunităţile de enhancement al vînzărilor, mai ales că patru dintre voi tocmai v-aţi întors de la un training. Da, Marga, te ascultăm.
Dumitriu îşi mută privirile spre tînăra căreia îi predase ştafeta roşcatul şi nu regretă. Din cîte îşi dădea seama de la distanţă, părea singura componentă a forţei de vînzări care conservase un sîmbure uman ferit de influenţa aneantizantă a mediului de lucru. Asta pînă cînd deschise gura.
- Cred că trebuie să rerutăm puţin discuţia şi să punem totul în perspectivă. Adică să legăm saleskills-urile de trendurile de emergenţă ale market-ului. Aceste skills-uri folosite corect ne pot da un awareness superior al frame-ului general şi ne obligă la o implementare modernă. Ceea ce înseamnă că nu vom mai fi reactivi şi vom începe să ne manifestăm proactiv. În contextul restrîns al vînzării, va fi nevoie de un check-up efectuat prin activităţi de outreach, precum şi de un follow-up corespunzător. Modalitatea optimă a check-up-ului este samplingul randomizat, indiferent dacă obiectul vînzării este un deodorant antiperspirant, un kit de instalare pentru un home appliance sau un set de tutoriale de webdesign. Nu uitaţi, nu vindem doar produse, ci şi concepte. În altă ordine de idei...

Precaut, Dumitriu lăsă în plata Domnului cealaltă ordine de idei chiar din clipa cînd o auzi pe Marga pomenind de item-urile de upgradare a drive-ului, dispus să îndure o nouă mustrare a lui Harabagiu, a cărui vigilenţă în observarea noului angajat nu slăbise cîtuşi de puţin de cînd ieşiseră împreună pentru prima dată din biroul directorului de personal. Scăpă pixul pe jos şi, aplecîndu-se să-l ridice, se uită pe furiş la ceas. Nici cînd era în şcoala primară şi se străduia să pătrundă cu privirea pe sub fustele fetelor care se aflau în capul scării rulante, în timp ce el se găsea undeva mai jos, nu se simţise atît de vinovat. Dacă l-ar fi surprins în flagrant, haşremeul probabil că l-ar fi dojenit. Sau, mă rog, reprimandat. Piei, drace, îşi zise el, văzînd că începuse - fie şi în glumă - să imite exprimarea călăuzei lui prin labirintul de coridoare de la Sales Unlimited.
Vestea bună - căci exista şi aşa ceva - era că pauza de prînz se apropia încet, dar sigur. Dumitriu o aştepta cu fervoarea unui pelerin poposit la Medina cu covoraşul la subsuoară pentru incendiul matinal al răsăritului. În clipa cînd îşi văzu colegii (în fond, erau totuşi colegii lui) părăsindu-şi locurile, se încheie la haină, şi trase mînecile în jos cu un gest reflex, îl anunţă pe Harabagiu că iese să ia o gură de aer şi părăsi clădirea fără să se uite în urmă.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara