Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cronica Dramatică:
Şomeri de lux de Marina Constantinescu


Poate fi un nou concept. Şi chiar este deja prin lume. La noi, oamenii de lux sînt recenţi, abia făcuţi, radiind de fericire, descoperind valenţele răsfăţului şi voluptatea huzurului. Încă sînt în extaz, iar agonia nu încape în forme ale imaginaţiei. Alăturarea celor două cuvinte poate părea o aiureală absolută în această ascensiune nemaipomenită. Perspectiva mai sus amintită este, deocamdată, ficţiune coşmarescă, ceasul rău, pisica neagră. Cei mai mulţi nici nu şi-o pot vizualiza, nu pot să-şi închipuie că li s-ar putea suprapune destinului strălucitor, tangibil doar succesului. Top Dogs (Şomeri de lux) este o piesă scrisă în 1997 de elveţianul Urs Widmer, o piesă care aduce brutal în viaţa noastră acest subiect. Un text care ar părea că ţine de registrul absurd tratează extrem de firesc, de direct, cu şabloanele de rigoare punctate şi recognoscibile, cu suferinţa aferentă la vedere, prăbuşirea micilor imperii. Top Dogs este un scurt tratat despre metamorfozarea imposibilului în posibil, despre eşecul la casele mari, despre ipocrizie, despre identitate şi pierderea ei în cel mai grăbit şi alienat dintre secole, cel al douăzeci-şi-unulea.

Şi este primul spectacol al celui de-al doilea teatru independent din România, care tocmai s-a născut ca să ne reamintească că teatrul face parte din cetate, din noi înşine. Cu orice preţ. Că teatrul este un organism viu, legat direct, însă, de societatea în care vieţuieşte. Mergînd într-o seară spre noul Teatru ARCA cu sediul în podul Clubului La Scena, m-am gîndit că foarte, foarte încet se produce o dezosificare a peisajului teatral, în sensul ivirii timide, ce-i drept, a spaţiilor private care se ocupă cu producţia, finanţarea şi punerea în scenă a spectacolelor. În orice altă capitală europeană, ca să nu coborîm nivelul spre alte tipologii de oraşe, turistul, băştinaşul, specialistul sau îndrăgostitul de teatru pur şi simplu este copleşit la propriu de numărul manifestaţiunilor teatrale într-o varietate, şi ea năucitoare, de teatre mici sau mai mari, particulare. Ai nevoie de un ghid suplimentar, de informaţii, de site care să cearnă oferta. Nu e chip să te plictiseşti, să nu găseşti ce te interesează sau ce te amuză, ceva sofisticat, elitist sau dimpotrivă, comercial, superficial. La noi, se discută de ani întregi înfierbîntat despre fenomenul teatral underground, alternativ, de subsol sau de mansardă, se incing şuete şi polemici, ni se pare că am întors planeta invers, că aici s-a născut diversitatea teatrală şi estetică, că aici musteşte de talente, că sînt zeci de teatre private care îşi pun la bătaie propunerile şi iniţiativele, că nu mai trebuie să existe nimic altceva în cer şi pe pămînt, forţînd, astfel, naşterile normale. La noi, din cele două, trei încercări pe care le cunosc, a rezistat doar Teatrul Act cu sediul său din Calea Victoriei, în măruntaiele Bucureştiului, cum îmi place mie să spun. Acolo continuă în modul cel mai natural să se joace spectacole normale, să se definească un chip, o direcţie, un tip de propunere, de ţinută, un tip de abordare, de rostire. Este în continuare un loc minunat - iată că minunile ţin, uneori, şi ani - binecuvîntat, care se fereşte de şabloane. De orice fel ar fi să fie ele. Sau dacă se ivesc, ele sînt de grabă izgonite, ameliorate, îmblînzite. Teatrul Arca, pe care îl salut, pare să aibă şansele unei supravieţuiri mai îndelungate decît celelalte meteorice edificii. Dacă ar fi aşa, am ajunge abia la cifra DOI. Al doilea teatru privat din ţărişoară. Puţintel, aş îndrăzni să murmur. Asta doar dacă n-aş cunoaşte breasla. Cum o cunosc prea bine, mă abţin de la comentarii şi-mi alimentez visele şi speranţele că vom învăţa să numărăm şi mai departe, şi mai repede. Teatrul Arca se află într-un pod mansardat special pentru astfel de întîmplări. Deasupra mai este doar cerul. Dedesubt, ca peste tot în lumea asta, un fel de bistro, cu bar, cu încăperi destule, astfel încît intimitatea să nu fie de grabă alungată. Se poate întîmpla să stai lînga masa protagoniştilor, să ciocneşti un pahar şi să discuţi despre teatru, despre ce ai văzut, despre tine, despre ei, despre lume. Şi să te crezi la Paris! Un nou tip de dialog, de contact, atît de firesc prin alte părţi, atît de viciat la noi. Clubul La Scena este de fapt o casă boierească, adevărată, mare, spaţioasă, generoasă cu volumele şi dimensiunile, aşezată la răspîntia străzii Mîntuleasa cu Calea Călăraşilor. Am intrat de cîteva ori şi înainte, cînd găzduia mici spectacole teatrale asezonate cu atmosfera de bar. Nu m-am rătăcit niciodată şi nu m-am întîlnit nici măcar din întîmplare cu Gavrilescu. Asta poate şi pentru că nu mai circul cu tramvaiul.

Ca la orice început, am avut emoţii cînd am fost să văd Top Dogs. Am avut grijă să păşesc cu dreptul, spre binele tuturor. Citisem textul şi mărturisesc că nu mă revărsasem de entuziasm. Decupajul operat de regizoarea Theo Herghelegiu mi se pare că a găsit traseul cel mai percutant, mai dinamic şi mai direct pentru problematica de acolo. Interpretarea ei mi-a apropiat şi piesa, şi spectacolul, care mi se pare important, ca etapă, pentru ea. Întîlnirea cu mari actori i-a subtilizat discursul. Cred că trăieşte pentru prima oară o astfel de întîlnire-experienţă majoră pentru un regizor, pentru un artist. Fără nici un dubiu, distribuţia este miza, în jurul ei se strînge totul, este ca o cremă savuroasă, o cremă care te lasă să-i simţi pe cerul gurii delicatele-i ingrediente: Valeria Seciu, Victor Rebengiuc, Ionel Mihăilescu, Claudiu Bleonţ, Mihai Dinvale, Şerban Ionescu, Ozana Oancea. Fiecare în formă, deschis acestui tip de sondare umană, de privire în interior, în meandrele succesului şi în aburii înfrîngerii. Verva distribuţiei stă în verva fiecăruia. În relaţiile dintre ei, în relaţiile lor cu propriile monologuri. De cînd ajungi în pod, puţin năuc de spaţiul care se învîrte pe scări şi se strîmtorează, dai nas în nas cu actorii, îmbrăcaţi de scenă, dar, bizar, cu chef de vorbă, cu aparte-uri, te invită înăuntru, te conduc pînă la loc, fac conversaţie privată, zîmbesc, îţi fac cu ochiul. Nici nu-ţi dai seama bine cînd începe propriu-zis spectacolul, pentru că personajele poartă numele actorilor. "Doamna Seciu", "domnul Rebengiuc" devin, treptat, cazuri, poveşti, ratări, drame. Totul este pe muchie de cuţit, între rîs şi plîns, ambele în hohote, între gloria absolută şi ratarea absolută, la limita dintre genialitate şi imbecilitate. Se rostesc şi se învîrt pe scenă, în spaţiul îngust, mai degrabă desfăşurat pe lungime, ca o frontiră, clişeele din viaţa de zi cu zi, viaţa modernă, mondenă, occidentală, cool în care trăim. Reţetele de izbîndă şi succes, de comportament, de adresare, gesturi, haine, machiaj, privirile realităţii, ritmul alert, sufocant. De care ne lovim toţi. Mi se face pielea găină. Toate clişeele şi reziduurile de care fug, de care mă ascund, pe care încerc să le înţeleg şi nu pot, toţi tipii cool care îmi explică în noua limbă de lemn cum trebuie să trăiesc, ce trebuie să fac, să cumpăr, să văd, să mestec, să îmbrac, să iubesc, toată lumea de afară, pe care credeam că am lăsat-o la uşă, era pe scenă şi bîntuia personajele din faţa mea. Accentul de umor şi de ironie pus de Theo Herghelegiu cred că este binevenit şi bine dozat. Este, într-un fel, cheia cu care deschide acest text al vibraţiilor prezentului. Şapte actori, şapte nume, şapte poveşti, şapte personaje, şapte energii, şapte spovedanii. Diferite. Prinse în scaune-insectare-diorame făcute de scenograful Andu Dumitrescu. Doar şapte teme, relevante, din miile care ne populează. Aş fi simţit nevoia accentuării unui contrapunct mai puternic, ca o ruptură, atunci cînd măştile cad şi limba de lemn se usucă, atunci cînd fiecare îşi mărturiseşte eşecul şi consecinţele lui, atunci cînd dramele personale iau locul şabloanelor, atunci cînd fiecare îşi strigă fiinţa şi neputinţele.

Cocoţaţi-vă cîndva, într-o seară, în podul unei case boiereşti de pe strada Mîntuleasa, colţ cu Calea Călăraşi! Oameni de lux, oameni recenţi, moderni, oricum, ai zilelor noastre. Veţi înţelege ce dar minunat a primit regizoarea Theo Herghelegiu!

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara