Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Editorial:
Omisiunea de denunţ de Nicolae Manolescu

Sunt două decenii de când, în jurul datei de 15 august, citesc memorialistică referitoare la închisorile politice din România lui Dej. Nu întâmplător: după cum am scris de mai multe ori, în noaptea de Sfânta Maria din 1952 – iată, cu exact 60 de ani în urmă – au fost arestaţi amândoi părinţii mei.
Data reprezintă o fractură în viaţa mea: un sfârşit, pe cât de brusc, pe atât de neaşteptat, al copilăriei şi începutul unei maturizări precoce. Atunci am aflat de existenţa puşcăriei politice. Anul acesta am recitit cele două cărţi ale Lenei Constante (1909-2007), Evadarea tăcută şi Evadarea imposibilă, pe care le-am comentat în Istoria critică, dar pe care am simţit nevoia de a le relua ca să-mi verific o impresie. Pe Lena Constante n-am cunoscut-o personal, deşi am locuit o vreme în acelaşi bloc bucureştean, la două scări distanţă. Nu l-am întâlnit niciodată nici pe Harry Brauner, soţul Lenei. Înainte de a o citi, am aflat câte ceva despre ea de la Neli Pillat, soţia lui Dinu Pillat, care o vizita des după revoluţie, şi de la Grigore Moisil, căsătorit cu sora Lenei. Am descoperit, citind-o, că făcuse parte, ca şi tatăl meu, din echipele de cercetare sociologică ale lui D.Gusti în anii ’30, iar cu mama, cu care era de-o vîrstă, se petrecuse la închisoarea de la Dumbrăveni în 1954. Impresia de care vorbeam nu are totuşi nici o legătură cu persoana Lenei Constante, ci cu o remarcă a ei din cea de-a doua carte.
Lena Constante a fost arestată pentru scurt timp în 1946 şi, apoi, în 1950, şi eliberată pe 14 iulie 1961, după opt ani de „izolator”, povestiţi în prima carte, şi patru de celulă comună, povestiţi în cea de-a doua. Fără nici o vină. Ca şi părinţii mei, ca şi alte zeci de mii de români. La originea întemniţării a stat un denunţ calomnios, care a condus la o înscenare judiciară monstruoasă. Imediat după război, Brauner a apelat la Lucreţiu Pătrăşcanu ca să fie salvat materialul „Arhivei de Folclor” create de Constantin Brăiloiu, care emigrase în Elveţia. Aşa a luat fiinţă, în 1946, Institutul de Folclor. Tot atunci, soţia lui Pătrăşcanu, care era ministru, i-a încredinţat Lenei direcţia unui teatru de marionete, înfiinţat de ea. Doi ani mai tîrziu, Pătrăşcanu este arestat. Brauner şi Lena sunt implicaţi în proces, ca urmare a unor acuzaţii fanteziste de spionaj, fabricate de Herbert Zilber, un apropiat al lui Pătrăşcanu, care îşi va datora acestui denunţ mincinos libertatea. Va relata el însuşi totul în Monarhia de drept dialectic, o carte de memorii tipărită la Humanitas în 1991, şi de conţinutul căreia Lena va lua abia cu acea ocazie cunoştinţă. Se pare că nici alţii nu ştiau că denunţul fusese al lui Zilber. Ba chiar unii, Petre Pandrea, de exemplu, rudă cu Pătrăşcanii, erau convinşi că Brauner şi Lena jucaseră rolul de protagonişti, probă ce scrie despre ei. Rezum urîta istorie, fiindcă începe să fie uitată, douăzeci de ani după apariţia cărţii lui Zilber, pe care am recenzat-o eu însumi în România literarăla vremea cuvenită.
Să explic de ce am ţinut să reiau lectura memoriilor Lenei Constante. Îmi aminteam, şi am constatat că nu mă înşelam, că foarte multe dintre deţinutele cu care Lena a împărţit celulele de la închisoarea din Miercurea Ciuc, mai ales dintre ţărănci, dar nu numai, se aflau acolo pentru omisiune de denunţ. În prima parte a anilor ’50 au existat numeroase cazuri de fugari din faţa noilor autorităţi comuniste, dezertori, aviatori paraşutaţi în România de organizaţii occidentale în scopuri de spionaj, ţărani care refuzaseră să se înscrie în colectivă, foşti politicieni sau ziarişti de dreapta (Nichifor Crainic, Mircea Grigorescu), luptători refugiaţi în munţi şi alţii. S-ar părea că frica nu le intrase încă în oase tuturor şi, mai ales, oamenilor simpli de la ţară, care îi hrăneau sau găzduiau pe fugari. Ion Ioanid şi alţii au avut parte de astfel de gesturi de omenie. Cînd Securitatea prindea de veste, îi aresta şi-i arunca după gratii pe binevoitori. Nu s-a insistat destul pe asemenea dovezi de curaj din primii ani de comunism, mai cu seamă că, mai tîrziu, ele au devenit rare, în condiţiile perfecţionării sistemului represiv şi ale pedepselor cumplite care se abăteau asupra imprudenţilor. Lena Constante a avut prilejul să se afle în aceeaşi celulă cu femei care n-aveau altă vină decît că, ele sau bărbaţii lor, dăduseră un blid de lapte sau o bucată de pâine unui fugar. Faţă cu oroarea denunţului care o aruncase pe ea însăşi în temniţă, aceste omisiuni de denunţ, care nu se datorau neapărat ignoranţei, în care, în pofida tuturor riscurilor, se manifesta cel mai banal reflex de omenie, trebuie să-i fi dat speranţa că ţesutul moral al românului de rînd nu se destrămase. N-o spune direct, poate şi pentru că nu şi-a dat seama decît cînd îşi scria memoriile că fusese victima unui denunţ şi nu făcuse legătura de la început cu pricinile opuse care le aduseseră după gratii pe milostivele femei.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara