Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Cronica Optimistei:
Omul absurd de Ioana Pârvulescu


Nu-mi plac scurtăturile, deşi lipsa de timp te împinge frecvent într-acolo. Caut, pe-ndelete, într-o carte citită mai demult cine ştie ce cuvânt sau pasaj de care am nevoie, răsfoind pagină cu pagină, „pierzând timp" şi evitând eficienţa iute a internetului. Răsplata vine imediat: ceea ce căutam devine secundar, cartea se arată în altă lumină, una pe care n-o remarcasem la prima lectură, alte fraze mă cuceresc, iar pe cele subliniate deja le redescopăr cu uimire.

Aşa mi s-a întâmplat şi cu volumul Eugène Ionesco, Intre viaţă şi vis (trad. de Simona Cioculescu, Bucureşti, 1996), când, citind de ici, de colo, dialogul dintre Ionesco şi Claude Bonnefoy, în căutarea replicii despre asemănarea de profunzime dintre comic şi tragic, m-am pomenit că ajung la încercarea de a înţelege pe cont propriu diferenţa dintre tragedie, absurd şi comedie, atât în viaţă, cât şi în teatru. Cu atât mai mult cu cât, dintre toate zonele literarului, cu apropierea de teatru am avut, cu puţine excepţii (6, ca să fiu mai exactă), cele mai multe dificultăţi. Ceea ce urmează nu reprezintă decât „aproximaţii" pe temă. Cât despre ilustrări, fiecare le poate lua din piesa propriei vieţi, dat fiind că, spune Ionesco, „Teatrul este omul care se dă în spectacol faţă de el însuşi".

Tragedia ar putea avea soluţie pozitivă, dar o ratează, de aici intensitatea sentimentelor pe care le provoacă. Există şansa, ba chiar toate condiţiile ca lucrurile să iasă bine, şi tragic e că treci pe lângă noroc sau renunţi de bunăvoie la deznodământul fericit. Iar „corul" nu poate decât să constate cum plonjezi în tragic, nu te poate ajuta, el îţi subliniază doar renunţarea. Absurdul se dispensează de categoria plus, minus, bine, rău, e un soi de comunism metafizic: totul e nivelat, tragicul şi comicul, binele şi răul, totul e egalizat cu forţa, nu există de-adevărat „faptă şi răsplată", nici „crimă şi pedeapsă", totul e confuz. Greu de spus care variantă e mai rea: tragedia sau absurdul? Fiindcă a rata atunci când ştii că s-ar putea, că s-ar fi putut să iasă bine, înseamnă o durere în plus, o revoltă în plus. De ce? Strigătul - semnul expresionismului - se potriveşte la fel de bine şi în tragedie (e strigătul lui Romeo când constată că e jucăria zeilor!), şi în tot teatrul absurd.

Fără îndoială, în ce mă priveşte, prefer tragicul, absurdului. Pentru că îndărătul tragediei e un Dumnezeu, fie şi neatent sau de neînţeles, care are o armonie în lumea Lui, fie şi pentru a o contraria, pe când îndărătul absurdului nu e nimic, locul e gol. Aşadar în tragedie Dumnezeu există, dar se uită în altă parte când ai nevoie de El, în absurd nu există, iar în comedie nu ai conştiinţa că ar putea exista. În tragedie ai de ales, deşi eşti împins spre varianta care te sacrifică, în absurd n-ai opţiune fiindcă nu există reguli. Raportul dintre absurd şi comic e, din nou, greu de aplicat, ca distincţie netă, la teatrul ionescian. Autorul, cel dintâi, sesizează transgresarea dinspre un teritoriu spre altul: „Există comic atunci când personajele se află în situaţii stânjenitoare sau incongruente. [...] În ce priveşte umorul, el traduce impresia umoristului că totul este nesăbuit, derizoriu, că suntem cu toţii, de la naştere, într-o situaţie neexplicată şi inexplicabilă" - aşadar absurdă. Râdem, până la un punct, de situaţiile absurde, dar plângem la cele tragice. Pentru că râsul nu cere un zeu care să-l audă, dar plânsul, lacrimile sunt dedicate încă din epopei, zeilor care se îndură sau Creatorului, „care numără lacrimile femeilor" şi lacrimile în genere. Şi-n poveşti, butoiul cu lacrimi trebuie umplut înainte să se revină la armonia lumii.

Există însă şi un râs care plânge. În momentul în care hohotul de râs e atât de puternic încât să ajungă la zei, acesta devine totuna cu strigătul sau cu hohotul de plâns: e semnul disperării maxime. În acest punct, remarcat de Ionesco, tragicul şi comicul sunt asemănătoare, la fel cum, în antichitate, chipurile măştilor din mâna celor două muze, Thalia şi Melpomene, erau greu de distins, aveau aceeaşi gură larg deschisă. Iar trăsăturile feţei zeiţei tragediei sunt mai liniştite şi mai senine decât cele ale muzei comediei. La fel cum aproape toţi bufonii (de pildă Rigoletto) sunt eroi tragici, al căror râs e disperat.

Dacă încerc însă o aplicaţie concretă a teoriei în care îndărătul tragediei rămâne divinitatea şi, în schimb, în teatrul absurd lipseşte, lucrul nu se verifică prea bine. Comentatorii lui Shakespeare spun că Dumnezeu lipseşte din universul pieselor lui, o constatare pe care o putem face şi ca simpli cititori sau spectatori. Îndărătul tregediilor din Shakespeare, inclusiv Romeo şi Julieta e... absurdul, pe când îndărătul absurdului din piesele lui Ionesco e un Dumnezeu şi nevoia personajelor, aproape copilărească, disperată, de mângâiere divină. Piesele lui Ionesco sunt psalmii lui.

Ce înseamnă tragedia? Până la un punct triumful aparenţelor: răul are cuvântul, el creează o falsă imagine şi o dă drept reală. Dintr-un motiv sau altul (istoric, contextual, personal), binele e obligat să tacă şi să înghită. Când, în sfârşit, are cuvântul, e prea târziu: cineva a suferit o pierdere ireparabilă. Însă o satisfacţie, o compensare există întotdeauna în finalurile tragediilor: binele şi-a arătat totuşi faţa şi forţa, şi-a spus cuvântul, chiar dacă, în imediat, n-a mai putut salva. Dar în eternitate binele câştigă şi răul e dat pe faţă, pedepsit. Posteritatea va şti adevărul şi va reface ordinea bună a lumii.

În schimb, când binele nu mai ajunge la cuvânt apare absurdul. Când nu mai e nici o luptă între bine şi rău suntem în absurd sau în comic. Tragedia ţine de o lume plină de armonie şi reguli, pe când absurdul şi comicul ţin de lumi lipsite de sens. În comic se produc însă nişte repetiţii (un soi de surogat de regulă armonică), din când în când rupte de accidental sau invers: nişte accidente care se repetă, surogat de ordine. În absurd nu există nici măcar repetiţia. Absurdul e la fel ca zarul: nu are memorie şi conştiinţă.

Tragicul are şi memorie, şi conştiinţă, iar comicul are numai memorie, nu şi conştiinţă. Şi fiindcă nu există regulă în absurd, el nu poate avea nici surprize (surpriza implică contrarierea regulii). Cei care trăiesc absurdul nu pot fi luaţi niciodată prin surprindere.