Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

tema lunii: Locuri şi oameni:
Oraşul Roman, Cenuşăreasa Moldovei de Antoaneta Ralian


Merita si orăşelul copilăriei mele, Roman, această mică Cenuşăreasă urbană a Moldovei, să figureze pe harta afectivă, emotiv geografico-antropologică, iniţiată de România literară.

Printre marile oraşe ale ţării care au fost portretizate, personalizate, istoricizate, eternizate în paginile revistei, târguşorul meu apare ca o bătrânică vetustă, intimidată şi complexată, care, însă, îşi cere şi ea dreptul la viaţă, dacă nu la măreţie.

Eu, însă, nu mă pot împiedica să nu privesc oraşul prin optica idilizantă şi idealizantă a copilăriei pe care am petrecut-o printre clădirile şi străzile lui vechi, bătrâneşti, amorţite, pe atunci, într-o dulce placiditate provincială.

Am mai scris despre acest fundal al celor mai senini şi mai tihniţi ani din viaţa mea, în antologia Cartea cu bunici, coordonată de Marius Chivu la Editura Humanitas şi în antologia Prima mea dezamăgire în dragoste, coordonată de Laura Albulescu la Editura ART, aşa încât îmi cer scuze dacă, pe alocuri (sper că în cât mai puţine locuri), mă repet, mă autoplagiez. De altfel, se cam poartă autoplagiatul.

M-am născut la Bucureşti, dar înainte de a împlini un an, părinţii mei s-au mutat la Roman, unde bunicul dinspre tată, om de vază în orăşel, avea o măruntă fabrică. L-am cunoscut prea puţini ani pe bunicul meu şi îl ştiu mai mult din fotografii şi din spusele părinţilor. Purta mustăţi şi barbişon, a la Alexandru Ioan Cuza, participase la războiul din '77 şi era mare patriot. Casa noastră din Roman fusese construită de el în 1888 (anul construirii Ateneului Român şi al Casei Monteoru), an scris vizibil pe faţadă; casa avea un fronton lat din geamuri colorate roşu - galben şi albastru. Funarism avant la lettre -, dar în zilele însorite, pe mozaicul din vestibul se proiecta un superb caleidoscop de culori dansante.

Casa era plasată pe strada Sucedava. Oraşul ăsta al cărui nume ar fi trebuit să ateste originea noastră latină, romană, are numeroase străzi cu denumiri de cetăţi dacice: Sucedava, Smirodava, Pelrodava, mărturii ale migraţiilor sau aşezărilor geto-dacice pe aceste meleaguri. Oricum, iz de antichitate, pe care însă, oraşul nu s-a priceput să o valorifice. Istorie, da, de istorie era îmbibat Romanul, care şi-a tras seva din gloria idolului său, Ştefan cel Mare. Primul lucru pe care l-am învăţat la şcoală, la orele de istorie, a fost povestea reconstrucţiei Romanului de către Ştefan cel Mare, în urma distrugerii oraşului de către Matei Corvin. Şi apoi, mândria, emblema oraşului, Episcopia ctitorită de Petru Rareş, în secolul al XVI-lea, cu frescele ei originale.

Aşa cum Parisul e străbătut de Sena şi împărţit în Rive Gauche şi Rive Droite, şi Romanul era străbătut, de la un capăt la celălalt, de strada Ştefan cel Mare (denumită scurt Strada Mare), de o parte şi de alta a căreia se înşirau prăvăliile şi casele - case boiereşti, înconjurate de grădini multicolore. Strada Mare se întindea „de la gară la Episcopie" pe o lungime de fix un kilometru.

Asta a fost toată viaţa, reperul meu metrologic: când vroiam să apreciez o distanţă, încercam să-mi închipui de câte ori ar încăpea în ea sau de câte ori ar putea intra ea în drumul de la gară la Episcopie.

Strada Mare concentra întreaga activitate culturală şi comercială a oraşului: cele două cinematografe, Modern şi Trianon, la care filmele se schimbau săptămânal (absolut, total interzise nouă, elevelor de liceu) şi unde, la Modern, ecranul se ridica, lăsând loc unei scene de teatru, când, rarisim, venea în turneu câte o companie din Bucureşti; cele două librării de unde se cumpărau manualele, rechizite şcolare şi cărţi de citit; cele două farmacii şi o liotă de prăvălii pestriţe. În copilărie, identificam numele negustorilor cu firmele prăvăliilor: proprietarul cinematografului era domnul Modern, proprietarul galanteriei era domnul Ruleta, proprietarul fierăriei „La marca ţării" era domnul Marcaţări şi fiul lui, un băieţaş de vârsta mea, era Iţica Marcaţări. Singurul negustor cu nume de om era domnul Blecher, proprietarul unui mirific magazin de porţelanuri şi cristaluri. Îmi plăcea să mă duc cu mama la el, pentru că soarele aprindea curcubee miniaturale, scânteietoare, în rafturile de sticlă şi în vazele şi paharele de cristal. Şi domnul Blecher ne povestea întotdeauna despre fiul lui, care, după cum ştia toată lumea, era un soi de geniu, ţintuit de o boală cruntă la pat, şi scriind pe o scândură nişte cărţi din care nimeni nu înţelegea nimic. Mama mea, care citea mult şi îmi povestea mie, pe înţelesul meu, romanele citite, era nedumerită până şi de titlul unei cărţi a fiului domnului Blecher: Întâmplări în irealitatea imediată (?! ?)

Şi mai erau la Roman două licee foarte serioase, unde se învăţa carte temeinic, pe baze clasice, şi multă latină şi greacă: liceul de fete Sturza-Cantacuzino (după numele celor două familii boiereşti care-l înfiinţaseră), şi liceul de băieţi Roman-Vodă. Liceul de fete ne impunea o disciplină şi o severitate care frizau patologicul. Soţul directoarei (o foarte bună profesoară de română) se îndrăgostise şi fugise cu o elevă din clasa a opta. Drept care, soţia părăsită ura şi se răzbuna pe toate fetele tinere. Eram obligate să purtăm permanent, şi vara în vacanţă, sinistra noastră uniformă: pălării negre, înfipte de la ceafă până la sprâncene, rochii gri cu şorţ negru pe deasupra, ciorapi lungi, negri, pantofi negri. Arătam ca un cârd de ciori. N-aveam voie, nici în vacanţă, să mergem pe stradă neînsoţite de părinţi. Zi de zi, la aceeaşi oră, îl trăgeam pe bietul tata să ne însoţească, pe mine şi o cireadă de colege „fetele negre", la o plimbare pe exact aceeaşi porţiune din Strada Mare, pe care o străbăteam de câteva ori. Ne intersectam, la aceeaşi oră, în aceleaşi locuri, cu grupurile de băieţi de liceu, ne fixam, ne zâmbeam, ne făceam semne. Fiecare dintre noi avea câte o „simpatie". Aşa se desfăşura activitatea noastră erotică. Zilnic, directoarea liceului, acompaniată de o profesoară de lucru de mână, androgină, cheală şi scheletică, făcea câte un tur pe Strada Mare, într-o trăsură cu doi cai, ca să prindă vreo elevă fără pălărie sau neînsoţită. Fetele recunoşteau ropotul copitelor şi, când îl auzeau, se ascundeau prin prăvălii.

Dar existau şi locuri, şi forme de divertisment (tot însoţit). Podoaba oraşului era Grădina Mare (exista şi o Grădină mică). Un parc spaţios, care, în viziunea mea de atunci, avea amploarea şi splendoarea Grădinilor Luxembourg. Era populat de castani, salcâmi şi platani bătrâni şi înţelepţi, ninşi de flori albe primăvara, radiind de un galben electric sau de un ruginiu aurit, toamna. Avea un pavilion în care duminicile cânta fanfara militară marşuri şi valsuri de Johann Strauss, un deal pitic, bondoc, pe care-l escaladam cu mândrie de alpinişti, şi un lac cu bărci, şi treceai, vâslind, pe sub un podeţ boltit, cu senzaţia stranie că luneci într-o altă emisferă, într-un „dincolo" necunoscut. Şi aici era o alee de brazi, umbroasă şi răcoroasă, care mi se părea încărcată de mister; îmi dădea fiori când o străbăteam, poate pentru că se termina într-o poartă înaltă, care ducea spre cimitirul militar. Îmi plăcea să cred că aleea aceea întunecoasă era locul de promenadă al stafiilor.

Luna august era luna iarmarocului. Pe un teren viran de la marginea oraşului, se instalau zeci de corturi, scrâncioburi, caruseluri, restaurante cu grătar, lăutari şi „diseuri", circuri, clovni, pitici, femei cu barbă, roata norocului, tragere la tir cu premii, obezi de două sute de kilograme, ghicitoare, ciocane pentru încercarea puterii, dansatoare din buric, zgomot, muzici cacofonice suprapuse, culori ţipătoare, bazaruri, Orient cât cuprinde. Şi plimbări cu trăsura, cu „birja". Birja cu doi cai pentru cei înstăriţi (echivalent cu Mercedes), birja cu un cal pentru sărăntoci (Dacia sau Trabant).

Şi viaţă odihnită, patriarhală, ritm relaxat, - de tango languros, nu de hip-hop -, cărţi multe, muzică bună ascultată fâşâit la patefoane cu pâlnie sau la aparate de radio primitive, cu un fel de feţe de mătase, jocuri serale de cărţi pe sume simbolice, bârfe copioase, petreceri cu mese îmbelşugate, adulteruri secrete pe care le cunoştea toată lumea, poveşti de amor şi de dezamor, un Roman romantic, romanţios, oarecum romanesc.

Oraşul Roman a fost eliberat de „sub jugul fascist" chiar în ziua de 23 august. În acea zi au fost lupte de stradă - chiar şi pe strada Sucedava - între nemţi şi ruşi. Familia mea, împreună cu o serie de vecini din cartier, ne-am ascuns într-o pivniţă foarte spaţioasă din curtea noastră. Tot timpul bubuiau tunuri şi răsunau împuşcături, iar noi eram convinşi că ne trăim ultimele clipe şi aşteptam să vină nemţii peste noi să ne împuşte. Pe seară, după ceasuri de agonie, au apărut la gura pivniţei nişte cizme milităreşti - atât puteam vedea din ascunzătoarea noastră. Ne pregăteam de moarte sau de lagăr. Când, deodată, am auzit vorbindu-se ruseşte. A fost, cred, singurul moment din viaţa mea când i-am adorat pe sovietici. Şi n-am să uit cât oi trăi prima reacţie a cuiva din pivniţă, reacţie grăitoare pentru mentalitatea ce avea să vină. O văduvă care ţinea cârciuma din colţul străzii, cunoscută de toţi sub numele de Mendeloaia, s-a repezit pe scări, spre ruşi, strigând în gura mare: „Ia ivrei cămănist!" Strigăt care mi s-a gravat adânc în creier.

Imediat după război am plecat la Bucureşti, la studii, şi despărţirea de Roman a fost definitivă.

După ani şi ani am revenit, invitată la o aniversare a liceului. Am avut impresia că privesc totul prin partea inversă a unui binoclu; toate îmi apăreau micşorate, diminuate, intrate la apă. Grădina mare, rahitică şi ramolită, casele boiereşti arătau acum pipernicite, meschine, senilizate, oraşul ruralizat, cariat de „cămănism".

Dar imaginea vechiului Roman mi s-a transferat undeva în subconştient. La Roman am locuit nouăsprezece ani, în Bucureşti trăiesc de peste şase decenii. Şi totuşi, toate visele mele din somn, toate episoadele onirice sunt localizate la Roman. Tot ce mi se întâmplă în vis, toate personajele din viaţa mea actuală, sunt transplantate în Romanul copilăriei.