Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Editorial:
Orbirea critică de Nicolae Manolescu


Un fenomen destul de răspîndit, şi nu de azi-de ieri, este ceea ce s-ar putea numi orbirea critică. Nu mă refer la cazurile, frecvente şi ele, de receptare greşită a valorii unor opere sau scriitori, ci la o formă mai banală, dar şi mai greu de explicat, de cecitate: şi anume aceea de a nu vedea pur şi simplu, într-un text, un pasaj, o replică, şi de a-ţi clădi interpretarea pe „absenţa” lor. Dacă intuiţia valorii nu ţine, în definitiv, doar de gustul personal al criticului, ci şi de standarde de epocă, de mentalităţi culturale ori de mode, orbirea, la propriu, despre care e vorba mai departe pare mai degrabă (şi până la proba contrarie) o lectură proastă decît o incompetenţă, şi de aceea nici un critic nu e scutit de ea. În principiu, o close reading, precum aceea recomandată de criticii americani din anii ’30 ai secolului trecut, ar trebui să-i cruţe pe practicanţii meseriei de neatenţii grave. În fapt, nu se întîmplă aşa. Ca şi Homer, criticul aţipeşte şi el din cînd în cînd. Sigur că, uneori, neatenţia se poate explica şi ne putem da seama dacă ea este primară sau secundară. Exemplele de propagare în timp a unor lecturi cu omisiuni, dovedite prejudecăţi curente, sînt nenumărate.

Un astfel de exemplu este acela, pe care l-am comentat recent, al interpretării maiorescienelor „forme fără fond” doar pe baza unor fraze din articolul În contra direcţiei de astăzi în cultura română, trecîndu-se cu vederea (iată de ce numesc fenomenul orbire critică!) alte fraze din acelaşi articol, şi mai ales un întreg pasaj concluziv din Direcţia nouă în cultura română. Fără doar şi poate, comentatorii ar putea susţine că Maiorescu însuşi şi-a corectat, după patru ani, cîţi despart în timp cele două articole, ideile din cel dintîi. Tot ce pot spune este că Maiorescu a constatat probabil că nu fusese citit ca lumea şi a făcut precizările de rigoare. Dar asta nu scuză perpetuarea primei lecturi, amendată de autorul însuşi, vreme de o sută şi mai bine de ani. Orbirea este evidentă. Şi nu mă pricep s-o explic decît psihologic: pretinsa eroare a tezei lui Maiorescu era mult mai spectaculoasă decît adevărul ei eventual şi, în plus, permitea comentatorilor ulteriori să vină cu o teză exact opusă, ea însăşi mai spectaculoasă decît simpla recunoaştere a valabilităţii celeilalte (se înscriau în opoziţie atît Lovinescu, zicînd că civilizaţia românească a evoluat de la formă la fond şi considerînd reacţionară teza maioresciană, cît şi Călinescu, observînd paradoxul că paşoptiştii, pe care-i viza teza, aveau mai curînd fond decît formă).

Un exemplu şi mai frapant, pentru că este punctual, îl reprezintă versul bacovian din poezia Plumb (care dă şi titlul volumului din 1916): „Dormea întors amorul meu de plumb.” Probabil că puţinul interes arătat, prin tradiţie, de critica noastră modernă asupra aspectelor stilistice şi lingvistice din poezie şi proză este responsabil de tăcerea care acoperă acest vers în toate exegezele. Sîntem lăsaţi, într-un fel, să credem că el nu ridică la lectură nici o problemă specială. E citat laolaltă cu celelalte. Poetul intră în cavou şi priveşte cadavrul iubitei – iată principala informaţie morală pe care ne-ar furniza-o poezia. Restul, scîrţîitul coroanelor în vîntul rece al iernii etc., ţine de cadrul fizic. Cea mai elementară întrebare pe care s-ar fi cuvenit să şi-o pună un cititor grijuliu ar fi fost însă aceea referitoare la poziţia cel puţin ciudată a corpului iubitei moarte: („amorul meu de plumb”) cum adică „dormea întors”? Şi, imediat după asta, se cuvenea raportată inuzuala expresie la aceea uzuală: a dormi neîntors. Indiferent de ce se poate scoate din acest raport (şi eu nu vreau să analizez acum versul ori poezia lui Bacovia), el trebuia conştientizat. În loc de asta, versul citat de mine n-a fost pur şi simplu văzut.

Aceeaşi orbire, în legătură cu un alt vers, dintr-o poezie deopotrivă de celebră, Testament, de Arghezi: „odrasla vie-a crimei tuturor”. Nu l-am găsit menţionat, cu explicaţia necesară, în nici un comentariu, oricît de amănunţit al poeziei, care, fiind o artă poetică, s-a bucurat de radiografii minuţioase. Nu ştiu ce este această odraslă vie a unei crime. Încă o dată, indiferent de ce aş crede eu (să fie poezia însăşi, ca rezultat al unei violenţe, asupra limbajului, ca şi asupra tematicii?), trecerea cu vederea a versului (nu greşesc: singurul în această situaţie dintre toate cîte cuprinde Testamentul) rămîne misterioasă.

Orbirea pe care am exemplificat-o e chiar mai greu de inţeles decît aceea, să-i zicem axiologică, şi care ne ascunde uneori adevărata valoare a unei opere: dacă aceasta din urmă poate primi tot felul de justificări, cum am mai spus, cealaltă nu se lasă măsurată de o banală neatenţie de lectură. Orbirea e generală, aşa dar nu poate fi întîmplătoare. E ca şi cum frazele lui Maiorescu ori versurile lui Bacovia şi Arghezi ar fi fost invizibile. Cărui fapt se datorează oare lipsa lor de vizibilitate. Şi nu e această orbire şi altceva decît o lectură neatentă?

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara