Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Muzică:
Originalitatea călătorului de Liviu Dănceanu


Îndeobşte, călătoria, spunea Victor Hugo, nu-i decît o ameţeală rapidă. Numai acasă este adevărata fericire". Şi totuşi, nimic mai imprevizibil decît să călătoreşti: pleci; te opreşti; pleci din nou; alergi; gîfîi; apoi stărui, nimic nu-i mai rotund, dar şi mai imprevizibil decît să călătoreşti: pleci; te opreşti; pleci din nou; alergi; gîfîi; apoi stărui la umbra unui copac, plănuind viitoarele trasee; nimeni nu te obstrucţionează; nimic nu te agasează; îţi aparţii, eşti, cu adevărat, liber. E ca atunci cînd compui, cînd slobozi sunetele pentru a se aduna în cete de simboluri înşirate pe foaia cu portative. Compozitorul e aidoma unui călător. Un călător deghizat, după cum constata cîndva Radu Enescu, în pelerin, misionar, explorator, conchistador ori peregrin. Cinci ipostaze ireductibile ale oricărui călător care ştie întotdeauna de ce umblă, dar uită uneori ce anume caută. Cinci ipostaze care permit substituiri reciproce atunci cînd călătoria rezervă o suită de mici suplicii: ţi-e prea cald sau prea frig, prea sete sau prea foame, eşti precar găzduit sau prost servit, ai prea puţini bani şi prea multă osteneală. Compozitorul-pelerin slujeşte pe proprietăţile boierilor marii muzici. Existenţa lui este, într-un fel, bigotă, aspiraţiile-i sunt eminamente de împrumut, înrobirea eului pînă la pierderea identităţii anulează orice fel de originalitate, care aparţine, în mod solemn, altora. Ca o plantă firavă, răsărită şi apusă la umbră, plantă pe care lumina zilei ar orbi-o şi vîrtejul existenţei publice ar îngropa-o, pelerinul cochetează cu anonimatul, fiind tipul de compozitor emblematic pentru începuturile creaţiei muzicale savante, cînd orgoliul auctorial

nu-şi inaugurase încă prodigioasa lui carieră. Compozitorul-misionar, dimpotrivă, suferă de inflaţia propriei identităţi. La fel de credincios ca şi pelerinul, fie că perorează ideile altora, preluate însă după chipul şi asemănarea sa, fie că-şi strigă propriile-i gînduri, el se instituie, de cele mai multe ori, în şef de şcoală, sărbătorind, cu fiecare ocazie, racolarea cîte unui prozelit. Originalitatea lui e dictatorială, sacrosanctă. Orgoliul lui, cu cît e mai profund, cu atît mai mult roade, ca unul dintre acei acizi ce curăţă rana, devorînd însă ţesuturile, ori ca o insolenţă a vanităţii îmbrăcată în haine de sărbătoare. Oglindă prea apropiată, în care nu vede altceva decît pe el însuşi, misionarul a ocupat mare parte dintre fotoliile de protocol ale muzicii savante, de la cele ale unui Leoninus şi Perotinus, pînă la cele deţinute de Mahler şi Debussy. La rîndul lui, compozitorul-explorator este mînat de un singur gînd; caută anume ceva: un timbru nou, o nouă formă de relief sonor. Originalitatea (ca şi modernitatea lui) este autotelică, consubstanţială. Exploratorul a fost, probabil, cel mai caracteristic dintre compozitorii-călători ai secolului 20. El a defrişat în mod constant doar o parcelă din marea junglă fierbinte a muzicii, străbătînd un teritoriu totuşi limitat, cu mijloace dintre cele parcimonioase, oricît au fost ele de sofisticate. Aplecarea asiduă asupra aceloraşi obiecte sau evenimente sonore a dus, inevitabil, la individualizarea extremă, la atrofierea imaginii de ansamblu. Astfel s-au ivit exagerările şi implicit aspectele caricaturale. (După Ştefan I.Neniţescu Ťs-ar putea spune că multe din curentele moderne sunt caricaturiť). Compozitorul-conchistador urmăreşte anexarea unor noi teritorii unde să-şi impună legea, obiceiurile, cultura sa (Ťcivilizareať muzicilor extraeuropene, bunăoară, după canoanele muzicii culte). Uneori însă, conchistadorul este el însuşi contaminat de specificul noilor teritorii (oralizarea, aleatorizarea şi orientalizarea muzicii savante europene). Atît metropola, cît şi coloniile suferă astfel un proces de hibridizare, originalitatea conchistadorului fiind, în acest caz, interferenţială. De la impresionişti încoace compozitorul-conchistador s-a agitat tot mai mult în muzica savantă, aducînd de peste mări inflexiuni cu iz de mirodenii, care au condimentat meniurile sonore servite de creatorii europeni get-beget. în sfîrşit, compozitorul-peregrin funcţionează ca un bumerang cu acţiune lentă: odată atinsă ţinta, se întoarce acasă; în peregrinările sale, fiecare eveniment constituie o ţintă virtuală; e avid după impresii, pe care le adună din toate muzicile întîlnite pe drum. Originalitatea lui este, prin urmare, analiză şi sinteză. Postmodernismul a legitimat din plin identitatea compozitorului-peregrin, descătuşîndu-i apetenţa totalizatoare, globalizatoare. Liniile strîmbe ale caricaturii desenate de explorator s-au mai îndreptat: la început un crochiu, apoi un tablou şi, de ce nu, o frescă. Toţi aceşti călători sunt, în fond, nişte music-trotteri, ce au străbătut în lung şi în lat drumurile muzicii savante, marcînd traseele numeroşilor turişti, alias publicul meloman. Prezenţa lor în istoria muzicii a permis fenomenului sonor să se nască şi să moară în fiecare clipă, dar şi să suporte o suită de dispariţii ireparabile, de intrări şi ieşiri pe o poartă pe unde se părăseşte realitatea pentru a se pătrunde într-o existenţă ne-explorată care seamănă a vis. Intrări şi ieşiri prin care orice creator şi-a exercitat dreptul la geniu, la imaginaţiile lui bizare, la magnificele sale extravaganţe. Nu e musai ca un compozitor să fie exclusiv pelerin, misionar, explorator, conchistador ori peregrin. Dimpotrivă, practica muzicală, cel puţin a ultimului veac, a promovat specia creatorului cameleonic, în stare să gliseze amiabil, pe parcursul existenţei sale componistice, de la o ipostază la alta a călătorului. Aceasta chiar dacă istoria muzicii savante a afişat o consecuţie de modele (sau de mode) ale compozitorului-călător, modele (sau mode) ce au purtat în sine necesitatea de a le urma, precum şi imanenţa capricioasă şi uneori despotică ce trăieşte din schimbare şi se hrăneşte cu noutăţi. La început a fost modelul (sau moda) compozitorului-pelerin; a urmat compozitorul-misionar; apoi cel explorator, pentru ca ultimele două model e (mode) să se identifice cu ipostaza compozitorului-conchistador, respectiv, peregrin. Şi nu neapărat că ceva a fost foarte rău, de vreme ce aceste modele (mode) s-au schimbat de-a lungul evoluţiei muzicii savante, ci poate că un căpcăun capricios, furişat în măruntaiele fenomenului sonor cult, a înghiţit mereu tot ce era vechi, uzat, ori că muzica e o fiică a cărei mamă nu vrea (sau nu poate) să-i supravieţuiască. A visa înseamnă a crea. A crea este o dorinţă ca o chemare. Chemarea deschide drumul călătorului ce-şi urmează himera. Să construieşti o himeră e ca şi cum ai provoca realitatea. Iar parcurgerea celor cinci ipostaze ale compozitorului-călător este o realitate conform căreia muzica savantă şi-a oficiat pe deplin aventura.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara