Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Evocări:
ovidiu bârlea 100 de Ovidiu Pecican

împlinirea unui secol de la naşterea celui care este socotit cel mai mare folclorist român, Ovidiu Bârlea (1917 – 1990) a prilejuit apariţii de carte binevenite, lărgind perspectiva asupra activităţii autorului şi permiţând cunoaşterea mai îndeaproape a omului şi a specialistului. Expert în domeniul culturii populare, romancier şi memorialist, savantul provenit – cum îi plăcea lui însuşi să spună – din „mocănime” (adică din Ţara Moţilor), dar ambientat în capitală, Ovidiu Bârlea a lăsat câteva sinteze şi contribuţii de mare substanţă, foarte apreciate şi, de fapt, de neînlocuit. El a înălţat astfel ştacheta profesională din domeniu la o cotă valorică respectată şi de cei cu care relaţiile lui nu au fost armonioase. Dispariţia lui chiar în primele zile ale lui ianuarie 1990 a întrerupt un mare şi prolific şantier, din exploatarea căruia în continuare cultura noastră nu ar fi avut decât de câştigat. S-au salvat din acesta, cu folos, două romane inedite, apărute între timp alături de cel care îi marcase debutul în proza beletristică (Şteampuri fără ape, 1979) şi, cu siguranţă, şi alte lucruri. Dar centenarul naşterii a fost un prilej fericit pentru tipărirea unor noi serii de corespondenţă, după cele apărute deja. Astfel, au apărut Ovidiu Bârlea – Ion Taloş. Corespondenţă 1963 – 1977 (Alba Iulia, Ed. Centrului de Cultură Augustin Bena, 2017, 298 p.) şi Corespondenţă Ovidiu Bârlea – Doina Blaga (Alba Iulia, Ed. Centrului de Cultură Augustin Bena, 2017, 236 p.), ambele îngrijite de dr. Andreea Buzaş. Într-un fel, se poate spune că recuperarea acestor fragmente consistente din schimburile epistolare ale celui dispărut reiterează, prin interesul lor particular, ceea ce s-a petrecut odată cu recuperarea culturală a corespondenţei lui I. D. Sîrbu. Dacă acolo interesul era preponderent literar şi filosofic, în cazul folcloristului beneficiile vizează, în primul rând, interesul pentru atelierul unui cercetător din domeniul umanisticii, detalii vizând modul lui de gândire şi stilistica sarcasmului „mocănesc” – Bârlea neezitând să ia în răspăr, prefăcându-se că le respectă, regionalismele sectare şi laitmotivul raporturilor între provincie şi Capitală –, dar şi o anume sobrietate autobiografică provenind dintr- un simţ al demnităţii pietros, aparent inflexibil. Într-adevăr, după ce, în 1969, cel refuzat de la beneficiile unei cariere didactice în învăţământul superior care să îi permită să îşi pună în valoare adecvat înzestrarea şi puterea de muncă şi-a dat demisia, renunţând să mai presteze vreo muncă în calitate de angajat subaltern al statului socialist, el şi-a petrecut restul carierei savante într-o chichineaţă sufocată de cărţi, dar fără electricitate, întreţinându- se ascetic, dar muncind ca un benedictin, cu un randament cărturăresc demn de superlative. Din această calitate – pe care nu ştiu să o fi asumat mulţi alţi intelectuali ai acelor ani (Adrian Marino era unul dintre puţinii aflaţi într-o situaţie similară) – Ovidiu Bârlea a emis, în scrisorile lui, destule judecăţi pertinente cu privire la situaţia instituţională şi la destule dintre personajele care animau cercetarea folclorică din acele decenii. Beneficiind de o marginalitate marcată de precarităţi materiale, dar fertilă – datorită tenacităţii şi pasiunii lui – efortului său creator, el a trasat într-una dintre scrisorile către nepoată un portret simpatetic lui E. Lovinescu, observând că „A fost un mare nedreptăţit, fiindcă sistematic i-au barat drumul, atât la universitate, cât mai cu seamă la Academie” (scrisoarea nr. 43 către Doina Blaga).

Ambele volume sunt, fiecare în felul lui, nişte mostre de autentică exercitare a vocaţiei didactice a lui Ovidiu Bârlea. În primul caz el încearcă să îl îndrume, să îl ghideze şi să colaboreze colegial cu un mai tânăr coleg aflat spre începuturile carierei, în cel de al doilea oferă sfaturile şi sprijinul său moral unei fete din familie, care deşi începuse prin a urma cursuri liceale serale, a stăruit în urmarea, pas cu pas, a unei cariere intelectuale în învăţământ. Alăturate corespondenţei cu un alt folclorist marginalizat, dar mare, Petre Caraman, epistolele adunate între copertele celor două volume, completabile, poate, şi cu altele tăinuite, deocamdată, de diverse arhive private, dezvăluie un profil complex, erudit, o bonomie bine disimulată sub expresii uneori neaoşe şi aspre, dar mai cu seamă un caracter consecvent, decis, de neclintit de pe coordonatele lui. Omul este cinstit şi nu se fereşte să spună ce gândeşte pe şleau, precum în scrisoarea din 24 iunie 1968 către Ion Taloş: „...N-am mai dat pe la Cluj fiindcă şi pe aici văd, prea des încă, fel de fel de proşti înfumuraţi, precum şi de cei care mănâncă căcat şi zic că nu se mai pot sătura de asemenea bunătate...”. Eleganţa retorică este sacrificată expresivităţii directe, scatologice, cu beneficiul acurateţii dezgustului. Şi Ovidiu Bârlea este, în fond, un moralist; unul intransigent, şi nu fără motive, ori dintr-o fire inflexibilă de la natură. Lumea profesională pe care o evocă nu este de cea mai bună calitate; să mă exprim eufemistic, care vasăzică, deşi el menţionează clar: „...lumea s-a întors cu fundul (cu c..., cum se zice în folclor, să ne fie cu iertare!) în sus, sau mai ştiu eu şînţ ce parte nepotrivită. Ba am băgat de seamă că-s blazaţi chiar şi după ce umblă pe la cracii muierilor, ca să se integreze proverbului latin: post c.şoitumţ omnia animalia tristia...” Ceea ce în alte părţi sună brutal şi poate trivial aici oferă accesării unui registru de limbaj adecvat celor evocate şi verdictului care li se pune. Se înţelege astfel mai bine ce anume putea căuta Ovidiu Bârlea, dincolo de nostalgia eternei reîntoarceri la casa părintească, în paradisul pierdut al copilăriei, nu doar la Mogoş, în Apusenii natali, ci în întregul folclor românesc şi în lumea ţărănească pe cale să se transforme ireversibil, ducând cu ea tot cortegiul de basme şi doine, de ghicitori şi de dansuri, lăutarii cu muzica lor, obiceiurile şi nivelurile limbii române pe care numai ei le ştiu folosi după felul lor de a fi, adaptând zestrea venită dinspre cei bătrâni la nevoile zilei. Această atenţie pentru limbajul „mocanului” transpare, de altfel, nu doar din pasajele „iuţi” ale scrisorilor, ci şi din dialogurile protagoniştilor romanelor pe care le-a scris şi unde pare că tocmai acesta este, în primul rând, efortul autorului: să nu lase să moară un mod de a se vorbi româneşte, cu universul care l-a generat cu tot, şi nu să uimească prin te miri ce aventuri şi prin invenţiunea ficţională.

Chiar dacă se află, în continuare, în preambulul unei receptări critice serioase, Ovidiu Bârlea revine în actualitatea noastră culturală, la prilej aniversar, atrăgând atenţia că opera lui vastă are o complexitate ce poate fi susţinută şi prin mărturia epistolară. Mi s-ar părea potrivit ca repunerea lui în circulaţie să se facă într-o serie de autor, căutându-se, în acelaşi timp, până nu devine prea târziu, tot ceea ce sertarele lui mai puteau cuprinde, la ora plecării intempestive dintre noi.

de mare folos se dovedesc studiile introductive ale volumelor epistolare. Pe primul îl semnează însuşi Ion Taloş, evocând atent şi empatic deceniile reprezentate în carte. Prefaţa celui de-al doilea o scrie Ilie Moise, cel care nu ezită în a-l numi pe Bârlea drept una „dintre cele mai complexe personalităţi ale Apusenilor şi, cu siguranţă, cel mai important folclorist român din a doua jumătate a secolului al XX-lea”. Ambele evaluări sunt binevenite şi aduc un plus de cunoaştere pe seama celui care îşi sfătuia, oportun, mai tânărul coleg (pe Ion Taloş), în 18 august 1973: „Să nu te temi de ameninţările care străbat prin pereţi, fiindcă cel mai mare rău pe care ţi-l pot face e să te pupe-n c... (la figurat şi mai cu seamă la propriu)”. Şi apoi adăuga: „Nu trebuie să uiţi că în cununa de lauri se află şi spini – şi asta de când lumea, fiindcă invidia e suverană bună şi nenorocirea e că ea apare şi la cei aşaziş i prieteni sau apropiaţi, în faţa cărora apari oarecum dezarmat. Ia-ţi lozinca: câinii latră, dar ursul îşi vede de drum. Minciunile lasă-le pe seama celor... mici (şi neputincioşi)”.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara