Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Comentarii Critice:
Pagini trăite de istorie literară de Adina Diniţoiu

Criticul literar şi profesorul Ovid S. Crohmă lniceanu se stingea în 2000 la Berlin, după aproape un deceniu de autoexil (cum făcuse, altădată, şi Caragiale). Pentru cei mai tineri, fusese, în anii ’80, şi chiar mai devreme, mentorul cenaclului „Junimea”, pe care-l preluase în 1971 la Facultatea de Litere din Bucureşti şi care a avut o viaţă lungă, până în 1990.
Aici, într-o atmosferă de emulaţie, pregătire teoretică excelentă şi mult umor, s-au format prozatorii optzecişti – în frunte cu Mircea Nedelciu şi Mircea Cărtărescu –, iar el a avut ideea şi a făcut selecţia şi prezentarea autorilor volumului de proză colectiv Desant ’83 care i-a impus, practic, la modul ofensiv de „comando”, pe tinerii scriitori în atenţia criticii şi a literaturii oficiale în epoca dogmatismului ideologic. Marcat, în anii ‘50, de un început de carieră literară sub auspiciile marxismului şi ale ideologiei comuniste oficiale, Crohmălniceanu revine asupra acestor poziţii de tinereţe, devenind un sprijinitor puternic al tinerilor de la cenaclul „Junimea”, un spaţiu, în fond, de libertate intelectuală şi critică şi adesea de subminare ironică şi umoristică a discursului oficial. Cu ampla lui sinteză Istoria literaturii române între cele două războaie mondiale, el devine unul dintre cei mai importanţi istorici literari români postbelici.
Amintiri deghizate (Editura Humanitas, 2012) este, aşa cum spune Ioana Pârvulescu – „ultima venită” la „Junimea”, prin 1983, şi cea care a prefaţat şi îngrijit ediţia de faţă – cea mai frumoasă carte a criticului şi istoricului literar. E o carte de amintiri „deghizate”, pentru că secvenţele biografice şi anecdotice vin întotdeauna să completeze, să clarifice sau să pună într-o altă lumină o anume imagine a autorului despre opera literară a marilor nume invocate, pe care a avut ocazia să le cunoască personal. Şi nu sunt puţine: Camil Petrescu, Ion Barbu, Hortensia Papadat- Bengescu, G. Călinescu, Marin Preda, Mihail Sadoveanu, Felix Aderca, Paul Celan, Ion Caraion, Victor Eftimiu, Petre Pandrea ş.a. E o carte scrisă cu talent literar, cu portrete extraordinare, cu secvenţe umoristice irezistibile, arătând o fineţe a observaţiei şi o fixare în scris a vorbei de duh demne de un prozator. Dar, mai mult decât atât, e o carte de o mare eleganţă – cum rar se întâlneşte în cărţile de memorialistică de la noi –, în care Crohmălniceanu ţine să vorbească numai despre autorii deja dispăruţi, şi îşi cere în prealabil iertare dacă cineva în viaţă iese, totuşi, „nedreptăţit” din paginile sale. Amintirile deghizate sunt scrise, probabil, în ultima sa perioadă; cartea a apărut într-o primă ediţie, în condiţii grafice foarte precare de altfel, în 1994, la un an după plecarea sa la Berlin, la Editura Nemira. Poate aşa se explică această perspectivă retrospectivă calmă şi înţeleaptă, de om care a văzut multe, o perspectivă care ascunde, totuşi, cu discreţie şi eleganţa pomenită mai sus, toate melancoliile dureroase pricinuite de trecerea timpului. Şi peste cel care scrie, dar mai ales peste cei evocaţi: toţi marii scriitori portretizaţi – cu admiraţie, cu amuzament, cu amenitate şi simpatie – îmbătrânesc şi au un sfârşit, toate ambiţiile, toate accidentele literare, toate scăpărările de neuitat ale acestor temperamente de excepţie se sting în acelaşi final, al bătrâneţii, bolii şi morţii. Dar efectele sunt dozate şi discrete, umorul şi melancolia se contrabalansează în această carte extraordinară: un autor elegant şi empatic, un mare critic şi istoric literar, învie o întreagă epocă postbelică, în portrete vii şi replici savuroase. Raporturile lui cu autorii evocaţi sunt diverse, de la prietenie la simpla politeţe, dar şi vârstele la care-i cunoaşte şi circumstanţele sunt la fel de diverse, şi asta contribuie, de asemeni, la o cristalizare anume a figurilor respective.
Camil Petrescu e un ins viu şi febril, causeur monden şi om „de o modernitate superioară”, care n-avea în el „nimic desuet”; inteligent, convingător şi nelipsit de o anume clarviziune, în ciuda complexului de superioritate din cauza căruia cădea adesea victima ironiilor şi farselor confraţilor, el avea o „influenţă extraordinară asupra tinerilor”. Memorialistul îl situează între cei „trei intelectuali români” pe care i-a cunoscut personal, capabili să-şi câştige discipolii prin „limpiditatea tăioasă în gândire”, alături de G. Călinescu şi Miron Radu Paraschivescu: „În ciuda megalomaniei, riscul surprizelor neplăcute pentru cine-l frecventa rămânea considerabil inferior. Miron avea epoci de-a dreptul primejdioase, oricâtă afabilitate arăta în zilele bune. Cu Călinescu trebuia să te fereşti tot timpul să nu calci cumva din greşeală pe vreo sârmă invizibilă. Camil nu-şi ieşea din pepeni nici când îl pisau gugumanii cei mai redutabili. Era şi de o modernitate superioară. Se mişca fără nici o stângăcie în obiectele de conversaţie cu o răspândire maximă printre contemporanii săi: cinematografie şi automobilistică, sport şi modă. (...) A preferat să trăiască în continuare febril şi atunci când i-a fost recomandată o existenţă calmă, ferită de emoţii”.
Arghezi îl impresionează prin misterele şi dimensiunea ieşită din comun a accidentelor sale biografice, ca şi prin avida şi permanenta sa căutare a lui Dumnezeu, în operă ca şi în viaţă: „Arghezi amintea în convorbiri fapte trăite, dar acestea căpătau repede, evocate de el, o dimensiune ieşită din comun. (...) Eu cred că avea mai degrabă o aplecare spre fabulos şi acces autentic la zone de sensibilitate interzise nouă, muritorilor de rând”. Colaborarea cu regimul, atât în cazul lui Camil Petrescu, cât şi al lui Arghezi, capătă o justă situare în context şi la adevărata măsură, şi e judecată cu calm, fără nici o înverşunare (el însuşi fiind păţit). Crohmălniceanu introduce în joc şi informaţii suplimentare, cu privire la persecuţiile şi umilinţele pe care mari scriitori ca cei doi citaţi mai sus – dar nu numai ei, vezi, de pildă, capitolul acordat Hortensiei Papadat-Bengescu, pe care o vizitează de două ori, cu „un gust de cenuşă”, în ultimii ei ani, trăiţi în mizerie – le-au avut de suferit, în timpul aceluiaşi regim.
Ion Barbu beneficiază de un portret remarcabil: „Ion Barbu umplea spaţiul cu figura lui impunătoare, în care îmi vine greu să spun ce făcea mai multă impresie, mustaţa albă, uriaşă, lăsată să cadă leneş peste gură, privirea opalină, pânditoare sub pleoapele semideschise, dând tot timpul impresia că te cântăreşte câţi bani faci, calviţia corectată de pletele colilii, îmbrăcând gulerul sacoului şi risipind asupra umerilor acestuia o fină mătreaţă, ca o ninsoare misterioasă?”. Cu Ion Barbu a fost prieten, şi Crohmălniceanu vorbeşte despre „iresponsabilitatea lui copilărească” atât în privinţa articolelor politice de adeziune hitleristă din tinereţe sau a „măgăriei” pe care i-a fă- cut-o vechiului său coleg de liceu, Tudor Vianu, cât şi, mai ales – în episoade savuroase – în privinţa mândriei lui de mare cuceritor (de reţinut observaţia criticului legată de marea senzualitate a versurilor barbiene). Apropo de ultima, Crohmălniceanu se amuză copios să povestească un episod în care pretinde în faţa poetului că i-a susţinut cauza într-o dispută pe tema cuceririlor amoroase, în care avea drept contracandidat pe prietenul aceluia, Ion Vinea. Auzind cu ce argument i se „închisese gura” lui Crohmălniceanu („Barbu a avut cantitate, nu calitate”), Ion Barbu îi replică sentenţios: „Dumneata eşti marxist şi trebuie primul să ştii că, de la un moment dat, cantitatea trece în calitate!”. Pe Călinescu îl regăsim, în paginile memorialistului, histrionic precum îl ştim, în episoade savuroase, dar în plus, Crohmălniceanu semnalează în opera călinesciană nenumărate teme de „interes freudian”, printre care şi... preferinţa pentru amazoane, altfel spus „înclinaţia spre masculinizarea obiectului erotic” (vizibilă, aflăm, chiar şi în corespondenţa intimă a criticului cu soţia sa, Alice).
Recunosc că pe mine m-a interesat în mod special capitolul „Amintiri de la Junimea”1, în care memorialistul reface istoria cenaclului – o „veritabilă patimă” – pe care l-a condus vreme de aproape 20 de ani şi face portrete literare şi umane tinerilor – pe atunci – optzecişti, în ordinea în care l-au impresionat prin talentul lor literar. Dar spaţiul nu-mi permite să mai continui.
Aş vrea însă să mai spun că, în această nouă ediţie a cărţii, îngrijită şi prefaţată de Ioana Pârvulescu, excelentul portretist Crohmălniceanu (Croh, cum îi spuneau cenacliştii) are parte el însuşi, în prefaţă, de un portret memorabil, de „personaj de roman”, schiţat de fosta sa cenaclistă.

______________________________

1 În ediţia din 1994, titlul cenaclului e scris între ghilimele şi cred că aşa ar fi fost mai potrivit să rămână şi în ediţia a doua, dat fiind că numele cenaclului condus de Crohmălniceanu (iniţial de George Ivaşcu) face trimitere, de gradul al doilea, la gruparea maioresciană. Titlul capitolului lui Crohmălniceanu trimite complice la cartea omonimă a lui Gh. Panu, care evocă întîmplări de la Junimea lui Titu Maiorescu.

Notă: Vezi şi articolul „Mitologii”, de Cosmin Ciotloş, din numărul 31 a.c. al revistei România literară.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara