Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Cronica Filmului:
Panoramic românesc – TIFF 2009 de Angelo Mitchievici


Ca de obicei TIFF-ul a oferit un regal cinematografic, o diversitate în care era imposibil să nu poţi întâlni registrul tău de sensibilitate sau să nu descoperi regizori noi care au ceva de spus şi pe care numai un festival de asemenea proporţii ţi-i poate face cunoscuţi. Ca în fiecare an, ultimele zile ale TIFF-ului au fost dedicate filmului românesc, iar spre deosebire de ceea ce se întâmpla cu ani în urmă, cinematografia românească are multe lucruri de oferit şi prezenţa filmelor româneşti la TIFF este departe de a mai fi un gest de curtuoazie faţă de regizorii români. Filmul lui Corneliu Porumboiu, Poliţist, adjectiv, care a obţinut şi premiul cel mare al festivalului, Trofeul Transilvania, alături de Nord al cineastului norvegian, Rune Denstad Langlo, a fost chiar peste aşteptările optimiste ale criticilor şi publicului. Într-un fel, Corneliu Porumboiu oferă un film care poate face şcoală şi care distinge cinematografia românească a ultimilor ani în sensul unei estetici particulare şi a noutăţii. Construit pe mai multe planuri, filmul lui Porumboiu are meritul de a plasa o dramă pe care o putem recunoaşte în datele viziunii sale la cineaştii Noului Val interesaţi de faptul cotidian într-un context care o extrapolează kafkian, în domeniul universalist al limbajului. Minimalismul mijloacelor întrebuinţate devine maximalism la nivel semantic, cazul de conştiinţă repertoriat corect se amplifică "dialectic" pe final unde cuvintele devin instrumentul punitiv prin excelenţă cauţionând modificarea ireversibilă a unui destin. Acest fapt sună cunoscut pentru zecile de mii de români anchetaţi de Securitate, pentru cei care au asistat la procesele spectacol sau pentru cei care au făcut obiectul unei delaţiuni. Cornel Porumboiu alege un context minor, un caz fără însemnătate dezvăluind mecanismul puterii şi relaţia problematică, perversă pe care aceasta o are cu cuvintele. Cuvintele decid totul, intuiţie fundamentală pe care regizorul o pune în scenă admirabil, şi nu ştiu unde am mai vazut acest lucru prezentat cu atâta acurateţe, fără rest. Anticlimactic, aproape şters ca pondere a acţiunii, pseudopolicier-ul lui Porumboiu sondează resorturile intime ale limbajului, iar personajele sunt fără cusur în malignitatea, indiferenţa sau abnegaţia lor. Sunt decupaje în film unde presiunea creşte atmosferă cu atmosferă şi în care mestecatul furculiţei în farfurie face mai mult decât orice lecţie de metafizică pe tema insuportabilei uşurătăţi a fiinţei. Dacă am văzut fără doar şi poate în acest film câştigătorul de drept al trofeului Transilvania, în schimb îmi vine foarte greu să înţeleg de ce Cealaltă Irina al lui Andrei Gruzniczki a primit Premiul Zilelor Filmului Românesc şi aceasta nu doar pentru simplul fapt că a concurat alături de Cristian Mungiu, dar şi alături de filme precum Pescuit sportiv al lui Adrian Sitaru sau Cea mai fericită fată din lume al lui Radu Jude. Filmul lui Andrei Gruzniczki inspirat de cazul Elodia, descrie situaţia destrămării unui cuplu, Aurel (Andi Vasluianu) şi Irina (Simona Popescu), în condiţiile în care, soţia pleacă să lucreze pentru o fantomatică firmă saudită de unde se întoarce într-un sicriu de zinc. Demersul detectivistic al soţului nu rezolvă nimic, mai puţin faptul că aduce la suprafaţă o "altă Irina" preocupată de a divorţa, făcându-şi alte planuri probabil cu altcineva eventual pe un alt continent. Din păcate filmul e dezlânat, cu câteva contradicţii rămase nerezolvate şi cu câteva stângăcii dintre care se distinge telefonul primit de soţ care-i anunţă decesul, pentru ca vestea să-l ia ca din oală abia a doua oară în biroul firmei care a intermediat călătoria Irinei în Arabia Saudită, cu alte cuvinte o veste dată de două ori care nu-şi face efectul decât a două oară. De asemenea, filmul rămâne suspendat pe ideea unei căutări fără sfârşit, dar şi fără sens, amânând sine die o serie de explicaţii necesare, Andi Vasluianu fiind stângaci întrebuinţat ca actor, spre deosebire de Simona Popescu în rolul Irinei. Filmul lui Gruzniczki ne arată un regizor cu posibilităţi, dar care mai are multe de învăţat. Filmele "semnate" de Ioana Uricaru, Hanno Hoefer, Razvan Mărculescu, Constantin Popescu, Cristian Mungiu, grupate sub titlul Amintiri din Epoca de Aur şi care s-au bucurat de Menţiunea specială a juriului Zilelor Filmului Românesc au atras mai puţin atenţia. Proiectul lui Mungiu are însă o valoare care depăşeşte cadrul fiecărui film luat în parte, proiect care ar merita o analiză mai atentă. Este vorba în primul rând de punerea în scenă a unor "legende urbane" din perioada comunistă, însă mai important decât atât este încercarea de a recrea un cadru de viaţă, un context mentalitar al unei lumi dispărute. Un excelent exerciţiu de antropologie culturală, filmele din această serie relevă un Weltanschauung care poate fi rescris cu sintagma utilizată până la vomisment, "Epoca de aur", definită drept "Epoca Nicolae Ceauşescu" pentru milioanele de cunoscători. Demersul corespunde unei literaturi vaste pe această temă, literatură germană, şi cinematografiei germane care a luat în dezbatere comunismul sub care s-a aflat RDG-ul. Mungiu, care este şi producătorul seriei, a realizat un prim grupaj de patru filme cu accent umorist mai pronunţat şi două mediu metraje cu un accent grav. Nu este vorba de o simplă satiră la adresa unui regim "defunct" - aici termenul de garanţie s-ar putea să ne joace feste, viaţa politică ne oferă un redutabil argument pentru ceea ce înseamnă rezistenţa în cadre mentale excelent surprinse de seria produsă de Mungiu - cât o recontextualizare a "epocii de aur" ca specie a absurdului menit să completeze o veselă apocalipsă fără rictusuri kafkiene, una de transcripţie balcanică, adică o culminare a derizoriului cu o gravitate tremolată de operetă. În perimetrul trasat de "legendele" urbane se configurează profilul indelebil al unei epoci în care unii se mai plasează încă nostalgici, şi pe care vom sfârşi prin a o uita fără să fi înţeles nimic din ea., Prin aceste filme, producătorul seriei şi regizorii care-l înconjoară recuperează într-o formă sensibilă nu numai un spirit al timpului, ci şi esenţa unei anomalii care a figurat ca opţiune viabilă şi în care s-au decis destinele a milioane de oameni. Gestul lui Mungiu nu este unul acuzator aşa cum nu este unul encomniastic, ci un aide-mémoire, unul care ne face apel la memorie şi la virtuţile catartice ale lecţiei de istorie dincolo de manual, prezentă în faptul cotidian către care deschide seria propusă de regizor. Seria are meritul de a prezenta şi câţiva regizori talentaţi, pentru care aceste filme constituie pasul intermediar către un lungmetraj. Pentru mine filmele au un avantaj în plus, ele oferă şi o plăcere a vizionării fără a aluneca spre schetsch şi bufonerie, râsul care însoţeşte inevitabil vizionarea câtorva din legendele urbane confirmă nu doar efectul terapeutic al acestora, dar şi plăcerea unei cinematografii care rimează cu gustul unui public larg fără a cădea în vulgar. De remarcat este şi filmul Constantin şi Elena (2008) al lui Andrei Dăscălescu, căruia i-a fost decernat Premiul de Debut din cadrul Zilelor Filmului Românesc, un excelent documentar realizat cu bunicii regizorului într-o lume patriarhală care trăieşte parcă în afara timpului. Filmul lui Andrei Dăscălescu are meritul suplimentar de a cuprinde o lume care răspunde unor alte ritmuri secrete, o lume tradiţională în adevăratul sens al cuvântului şi nu rumen siliconată şi trasă-n ţiplă pentru export precum "Eterna şi fascinanta Românie", fascinantul falset oligofreno-folclorizant al unei Românii de pe Marte. Dăscălescu urmăreşte ritmurile necesare ale cuplului de octogenari în jurul cărora se desfăşoară după o ordine ancestrală ritmurile cosmice, este elogiul tânărului regizor adus unei lumi a cărei armonie a supravieţuit într-un colţ uitat de lume, într-un sat din Moldova şi care ar fi putut fi şi lumea noastră. Dincolo de valenţele documentare, iar regizorul este minuţios şi atent la detalii, ceea ce se distinge numaidecât este încărcătura emoţională şi o serie de trăsături esenţiale ale acestei armonii aproape idilice, trăsături pe care Dumnezeu ştie când le-am pierdut: bunătatea, blândeţea, răbdarea. Premiul pentru întreaga carieră oferit de Banca Transilvania a revenit regizorului Dan Piţa şi indiferent cât de critic aş privi opera acestui regizor, nu pot să uit că au fost ani în care doar filmele lui, ale lui Daneliuc, Stere Gulea, Mircea Veroiu şi alţi foarte puţini ( Pe Pintilie l-am văzut abia după Revoluţie) mai spuneau ceva într-o atmosferă îmbâcsită de scleroza propagandistică. Ultimul film înainte de Revoluţie, Noiembrie, ultimul bal (1989) a rulat doar trei zile faţă de şapte câte erau programate şi a fost scos din cinematografe. Îmi voi aminti acel film spectral în măsură să descrie cu o stilistică barocă o realitate viermănoasă, un blocaj care părea etern precum destinul desfigurat al condamnaţilor în infernul lui Dante. Este necesar să revenim la filmografia câtorva dintre cineaştii antedecembrişti cu o justă măsură care este atât cea a succesului pe care-l are Noul Val, cât şi aceea a parcursului obstaculat al cinematografiei româneşti înainte de '89, mai ales că drumurile se despart irevocabil punând între paranteze două epoci şi modalităţi ireconciliabil diferite de a face film.